Stai să-ți povestesc ceva care a agit tot satul nostru moldovenesc: fratele Ileanei a ajuns bărbatul ei. Oamenii abia mai dădeau binețe. Au unit gospodăriile, au tras gard și gata, totul la comun. Munceau împreună la câmp, hrăneau animalele din bătătură. Dar, când Ileana s-a dus la biserică, parcă i s-a schimbat viața peste noapte… Știi cum e, pentru unii norocul pică ușor, pentru alții e numai încercări și cotituri, nu poți ști niciodată ce-ți aduce soarta.
Ileana nu și-a cunoscut mama a murit la naștere. Tatăl, Vasile, a rămas singur cu copila, fără niciun sprijin de la rude, că nu avea pe nimeni. Lumea îi sugera să lase fata la cămin, dar Vasile nici nu voia să audă: Ileana era tot ce avea el mai scump pe lume, raza lui de soare.
Noroc cu vecina lor, moștenita Maria, care rămăsese și ea văduvă, și creștea singură pe băiatul ei, Petrică, care pe atunci avea vreo 13 ani. Maria aducea mâncare, îi făcea baie Ilenei, o alina când plângea, o ducea la culcare. Tare drăguță era Ileana, cu ochi albaștri și primul cuvânt spus de ea a fost mama, privind spre Maria.
Maria s-a pierdut un pic atunci, dar și Vasile a început să lăcrimeze. Auzi, Marie? Fata a zis mama… Tu să fii mama ei, îi spune el, uitându-se blând în ochii ei. Maria s-a făcut roșie la față și a zis doar: Lasă, mai bine să mâncăm întâi, om vedea noi.
Ea era cu zece ani mai mare decât Vasile, și nu doar asta o făcea să fie nesigură. Nu știa cum o să primească vestea băiatul ei. Dar Petrică a spus, cuminte: Dar ce, mamă, nu suntem oricum o familie deja?
De aici înainte, au unit gospodăriile de tot. Ei gospodăreau împreună: lucrau grădina, creșteau copiii, se purtau frumos unii cu alții. Maria chiar întinerea pe zi ce trecea de bucurie, și nimeni n-ar fi ghicit că era mai mare decât bărbatul din casă. Bucuria a ținut însă puțin…
Într-o zi, Vasile a ieșit să adape calul și, fără să-și dea seama, calul l-a lovit cu copita. Durerea din burtă l-a făcut să țipe atât de tare, că Maria a ieșit speriată din casă și l-a găsit chircit de durere. Au chemat salvarea, iar la spital doctorii s-au luptat trei zile pentru el. Dar Vasile s-a dus…
Maria avea încă nici patruzeci de ani și rămăsese văduvă din nou. Petrică a mers la școala profesională din Chișinău, la construcții. I-au dat loc în cămin și mâncare cine știe cât îi ajuta asta, pentru că Maria acum trebuia să o crească doar pe Ileana.
Petrică îi aducea Ilenei mici cadouri din bursa lui. Ileana îl simțea de la colțul drumului și fugea înaintea lui când intra pe poartă. Odată i-a adus o păpușă, și fetița, stând la el în brațe, i-a zis: Mulțumesc, tăticule. Lui Maria i s-a rupt sufletul văzând că fiul ei s-a rușinat. Nu te supăra, Petrică, Ileana s-a uitat mai devreme cu mine la poze cu tatăl ei și nu înțelege… I-am zis că e departe. Ea simte, copil e, dar o să uite…
Dar Ileana tot îl numea pe Petrică tata. Toți s-au obișnuit până la urmă.
După ce a terminat școala, Petrică a fost soldat un an și s-a întors acasă bărbat în toată firea. Maria aștepta să aducă noră, dar anii treceau și Petrică părea că nici nu vede fetele. Nu mergea decât între lucru și casă. Mereu repara, construia, muncea. Mă străduiesc pentru Ileana, uite ce domnișoară crește! În curând vin pețitorii la noi glumea el.
Toamna, Maria a leșinat în grădină culegând cartofi. A zis că e numai oboseala. A doua zi n-a mai putut nici să se ridice din pat, era amețită, nu avea vlagă. Petrică a dus-o la spital, la Bălți. Diagnosticul a picat ca trăsnetul: tumoare pe creier. Doctorul i-a spus lui Petrică: O du acasă, băiete. Las-o să se stingă în casa ei.
Maria se topea pe zi ce trecea. Ileana nu s-a dezlipit de ea, nopți și zile la căpătâi, plângând pe ascuns, n-avea idee cum va trăi fără blânda și iubitoarea ei mămică.
Înainte să moară, Maria l-a rugat pe Ileana s-o lase cu Petrică puțin. Te rog, mamă, să nu o lași niciodată pe Ileana singură. Știi și tu, nu sunteți de-un sânge, dar nimeni nu-i va fi mai apropiat ca tine. Aveți grijă unul de altul… a șoptit. După înmormântare, cuvintele astea nu-i dădeau pace lui Petrică la început nu a înteles, dar după ce a cântărit greu tot ce i-a zis mama, și-a dat seama: Maria l-a rugat s-o ia de nevastă pe Ileana. Dar cum să facă asta? S-a purtat cu ea ca un frate, un tată, iar acum să-i fie soț? Nu, i s-a părut prea mult.
S-a mutat fiecare separat. Petrică a început să stea numai la el, și Ileana nu înțelegea ce s-a schimbat, de ce o evită. Îi lipsea râsul lui, poveștile la masă, vocea caldă de frate.
Odată, după ce a primit o primă la lucru lucra contabilă la fermă Ileana a cumpărat un tort, o sticlă de spumant și a bătut la ușa lui Petrică. Cât de frumoasă era în ziua aceea! Ia vino, să sărbătorim, Petrică! Mi-am luat prima primă! i-a zis cu obrajii rumeni de emoție și inima cât un iepure.
Petrică, ca stană de piatră. Doar a privit-o lung, abia putea să scoată un cuvânt. Își dăduse seama că s-a îndrăgostit de ea. Oare Maria a știut asta și de-aia i-a dat binecuvântarea?
Au tăcut amândoi, iar Ileana a rupt tăcerea: ba cu pauze lungi, ba cu emoții, i-a spus că poate nu e firesc, poate lumea o să arate cu degetul, dar ea îl iubește și nu vede pe nimeni altul în viața ei.
Duminică, Ileana s-a dus la spovedanie. Preotul a ascultat-o cu răbdare și i-a dat voie să se cunune cu Petrică, că nu era păcat nu erau frați de sânge.
Așa s-au găsit și Petrică, cel ce a fost și frate, și tată pentru ea, i-a devenit bărbat. De atunci au trecut treizeci de ani. Au crescut doi băieți, au patru nepoțele de care sunt tare mândri. Oamenii au mai vorbit, ba chiar și-au dat ochii peste cap, dar ei au învățat: când iubești cu adevărat, trebuie răbdare şi putere să treci peste gura lumii și să ții de dragoste, să nu pierzi ce-i mai prețios.
Știi ce-au înțeles cel mai bine Petrică și Ileana? Că numai o inimă de mamă simte ce e mai bun pentru copilul ei și că atunci când binecuvântezi din suflet, soarta se așează și ea după cum vrea Domnul.
