Pentru satul nostru din sudul Moldovei, a fost o veste care a zguduit pe toată lumea: fratele Elenei a devenit soțul ei. Vecinii cu greu răspundeau la salut, iar unii chiar ocoleau casa lor. Am unit cele două gospodării, ridicând un nou gard între ele, și, cot la cot, lucram pământul, îngrijeam animalele, ne vedeam de treabă. Dar când Elena a mers la biserică, viața ei s-a schimbat pentru totdeauna. Unii oameni au parte de un drum lin și fericit, dar altora soarta le-a pregătit o cale anevoioasă, presărată cu încercări, și nimeni nu poate ști dinainte ce îi așteaptă.
Elena nu și-a cunoscut mama, care a murit la naștere. Tatăl, Ion, a rămas singur cu fetița. Nu mai aveau pe nimeni dintre rude. Mulți din sat i-au spus să ducă copilul la orfelinat, însă Ion nici nu voia să audă. Elena era întregul său univers, speranța și lumina lui.
În fiecare zi, vecina lor, Maria văduvă de aproape zece ani , obișnuia să vină pe la ei. Avea un băiat, Mihăiță. Maria îi aducea cina lui Ion, făcea baie micuței Elena, o hrănea, o legăna în brațe când plângea. Elena, cu ochi albaștri ca cerul, a zis primul său cuvânt privindu-se la Maria: mama.
Maria s-a fâstâcit. Un val de emoție a cuprins-o, iar ochii lui Ion s-au umplut de lacrimi. Auzi, Marie? Fetița te-a numit mamă. Fii pentru ea, dacă poți. Și-a ridicat privirea cu o căldură rară, așteptând răspunsul. Lasă, vom mai vorbi Hai întâi să cinăm, a spus Maria, ușor roșie la față.
Era cu zece ani mai mare ca Ion, dar nu vârsta o făcea să aibă îndoieli. Nu știa cum va reacționa fiul ei, Mihăiță, la ideea unei noi familii. Băiatul însă a privit matur lucrurile: Oricum suntem familie, mamă. Nu-i așa?
Astfel, gospodăriile au fost unite sub același acoperiș. Împărțeau toate grijile, lucrau pământul, îngrijeau curtea, creșteau copii cu dragoste și respect reciproc. O lumină aparte se vedea în ochii Mariei nu mai părea cu nimic mai vârstnică față de Ion. Dar n-a ținut mult liniștea lor. Într-o zi, Ion îngrijea calul când s-a întâmplat nenorocirea: animalul l-a lovit cu copita, și el s-a prăbușit răsucit de durere. Maria, speriată, a chemat salvarea. Trei zile au luptat medicii de la raion pentru viața lui, dar Ion n-a mai revenit acasă…
Maria, la nici 40 de ani, a rămas văduvă pentru a doua oară. Mihăiță a intrat la Școala Profesională din satul vecin, secția construcții. A primit cazare și masă, lucru important pentru că Maria rămăsese doar cu Elena.
Mihăiță, din banii de bursă, îi cumpăra mereu Elenei mici cadouri. Când băiatul venea acasă, Elena alerga cu bucurie și i se arunca în brațe. Într-o zi i-a adus o păpușă și Elena, așezată pe genunchii lui, i-a spus: Mulțumesc, tată!. Maria a simțit cum i se rupe inima văzând cât era fiul stânjenit. Nu-i nimic. Elena răsfoia zilele trecute albumul cu pozele tatălui ei, întreba unde e. I-am spus că e departe, și, cine știe, și-o fi închipuit că tu îi semeni. Nu-ți face griji.
Totuși, Elena a continuat să-i spună tată lui Mihăiță, și nimeni nu mai băga de seamă.
După terminarea școlii, Mihăiță a făcut și armata. S-a întors bărbat în toată firea, chipeș, priceput la toate. Maria se aștepta să aducă o fată în casă, însă anii treceau, el nu părea interesat de fete, nu mergea la discotecă, venea de la muncă direct acasă. Mă străduiesc pentru Elena. Vezi tu ce frumoasă crește? O să vină pețitori curând, spunea el.
Toamna, la cules de cartofi, Maria s-a prăbușit pe brazdă. A dat vina pe oboseală, însă a doua zi abia se mai ridica din pat, îi era rău, amețea, picioarele nu o ascultau. Mihăiță a dus-o la spital, la Chișinău. Diagnosticul a picat ca un trăsnet Maria avea o tumoare la creier. Doctorul i-a spus cu regret lui Mihăiță: Cel mai bine ar fi să o luați acasă, să moară între cei dragi.
Maria s-a stins pe zi ce trece. Elena i-a fost tot timpul aproape zi și noapte, ascunzând suferința. Plângea fără ca Maria să vadă, neputând să-și închipuie viața fără mama ei blândă.
Cu puțin înainte să plece, Maria l-a chemat pe Mihăiță lângă ea: Te rog, nu o abandona niciodată pe Elena. Din sânge nu sunteți, și nimeni nu-i va da fericirea pe care numai tu poți, așa cum numai ție ți-ar sta sufletul împăcat lângă ea, a șoptit abia auzit. După înmormântare, Mihăiță tot revenea la vorbele ei și, cu timpul, a înțeles mama a vrut să-i fie soț Elenei. Dar cum să fie și frate, și tată, și bărbat?! Nu, nu putea să-i îndeplinească ultima dorință
S-a mutat la casa veche, unde a început să facă ordine după placul său. Elena nu știa ce să creadă. Simțea lipsa vorbelor lui calde, a râsului, a discuțiilor lor, iar într-o zi a rămas surprinsă Mihăiță trăgea sforile să rupă orice legătură.
Pe neașteptate, directorul gospodăriei unde Elena lucra ca contabilă i-a oferit o primă. A cumpărat un tort, șampanie și s-a dus la Mihai acasă să sărbătorească. S-a așezat în prag, frumoasă și luminoasă: Să ciocnim pentru prima mea primă, Mihăiță. Obrazul i s-a acoperit de roșeață, inima îi bătea mai tare ca oricând.
Mihăiță parcă încremenise, privind-o fără cuvinte, hipnotizat. Nu se mai îndoia că era îndrăgostit. Oare mama simțise toate astea înainte să moară?
Tăcerea grea plutea între ei. Elena, cu glas cald și cuvinte ezitante, a spus: Știu că poate nu-i corect, poate oamenii o judecă, poate e un păcat, dar eu te iubesc. Nu vreau pe nimeni altcineva în afară de tine….
Duminică Elena a mers la spovedanie. Preotul a ascultat-o cu răbdare, apoi i-a dat binecuvântarea pentru cununie, căci între ea și Mihai nu era nicio legătură de sânge.
Și așa s-a întâmplat: Mihai, pe care l-a numit ani de zile frate și tată, i-a devenit soț. De atunci au trecut treizeci de ani. Au crescut împreună doi băieți, se bucură de patru nepoate. Lumea a vorbit mereu fel de fel, dar ei știu că, atunci când dragostea e vie în suflet, trebuie să ai răbdare, să ridici capul și să nu asculți de răutatea lumii, ci să-ți aperi sentimentele. Să nu lași iubirea să se veștejească odată cu trecerea anilor.
Și mai știu Mihai și Elena ceva: nimeni nu greșește ca o mamă în fața lui Dumnezeu atunci când își binecuvântează copilul cu tot sufletul.
