Jurnal personal, 17 februarie
Am privit-o pe Marcela plângând la birou, fără să mă implic și m-am întors la laptopul meu să termin urgent niște rapoarte. Auzind oftatul șefei, doamna Olga, m-am prefăcut ocupată, dar nu am scăpat de observații.
N-ai pic de inimă, Vera, îmi spune cu voce serioasă Olga.
Eu? Ce te face să spui asta?
Uite-o pe Marcela, e distrusă. Parcă ție ți-au mers bine toate-n viață? Dacă așa-i la tine acasă, nu toți au noroc ca tine! N-ai putea și tu să o ajuți un pic, să-i spui din experiența ta, măcar să o mângâi
Mi-am amintit cum am încercat cândva, acum vreo 5 ani când Marcela venea la serviciu cu ochii ca după o furtună, de ziceai că a alergat toată noaptea pe uliți. Atunci nu erați încă aici, iar zvonurile mergeau că se împiedicase pe scări, apoi nu au mai apărut vânătăi, că bărbatul fugise iar al treilea care-o părăsea. Am vrut să o ajut, să-i spun una-alta, dar am rămas eu vinovată, doar că m-am băgat unde nu-mi fierbea oala. Colegele mi-au explicat după: Marcela știe ea mai bine ce-i trebuie. Sunt doar o “destrămătoare de fericiri”, cică am oprit destinul fetei. Acum, în loc de vrăjitoare cu băbuțe pe la piață, merge la psiholog, cică să-și lucreze “traumele”. Dar mereu aceleași greșeli, doar numele bărbatului se schimbă.
Așa că-mi pare rău, nu mai sar eu cu batistuța și vorbele de alinare.
Nu-i frumos, Vera, ai putea măcar să o iei deoparte… zice Olga iar.
La prânz, toate la masă, se discută doar despre nenorocul Marcelei cu bărbat-su fugar și mincinos. Eu mestec liniștită mămăliga, beau o cafea și mă retrag, să navighez liniștită pe Instagram. Sunt abordată la colț de Tania, grăsuța veselă care azi nu mai are poftă de glume:
Chiar nu-ți e milă deloc, Vera, de Marcela?
Tania, ce vreți de la mine?
Ira intervine în trecere:
Lăsați-o, fetelor… La ea acasă e pace cu Lucian al ei, nu rămâne singură cu copilul și facturile, n-are ea de unde să știe prin ce trecem! O să vezi când va încerca să scoată măcar un leu pensie alimentară de la tatăl copilului!
Nu trebuia să nască, nici nu știa cine-i tatăl, și la vârsta asta… oftează Tanti Maria, veterana biroului, pe care noi o strigăm Mătușa Mari.
Pe lângă Marcela strânsă la un colț, roiesc sfaturi și păreri ca la piață: să fie tare, să nu cedeze, să se iubească pe sine.
S-au pus toate de acord că Marcela e femeie independentă, și-a adus mama din sat să o ajute la copil, s-a apucat să-și facă breton și sprâncene tatuate. Era gata să-și pună inel în nas, dar am convins-o să renunțe, cu tot biroul. În rest, viața merge înainte.
Lasă-tă, Marcela, îi zic fetele, și el o să plângă, să vezi!
Nu, nu va plânge, zic eu încet, ca pentru mine, dar fetele, mai vesele de la vin, mă aud și mă iau la rost.
Dar cum să nu plângă?!
Nici nu va plânge, nici nu-i va părea rău. Marcela o să-și găsească altul identic cât de curând.
Ușor pentru tine să vorbești, Lucian al tău te iubește și nu umblă cu prostii!
Lucian e cel mai bun, nu bea, nu umblă după altele, mă adoră!
Lasă, toți-s la fel, să vezi că și ție ți-l ia vreo una!
N-are cine, nu pleacă el!
Eu n-aș fi așa sigură…
Vinul ridică spiritele și, ca din senin, cineva propune:
Hai la tine acasă, să-l vedem pe Lucian și să-l punem la încercare, Vera! Hai că n-ai curaj să ne inviți, îți e frică să nu ți-l suflăm!
Ba hai!
Gata, mergem toate la Vera să-l testăm pe Lucian! Mătușa Mari, vii?
Eu stau, mă așteaptă Mihai acasă. Mergeți voi, fetelor, zâmbește bătrâna cu înțelepciune.
Ajungem entiuziasmate, gălăgioase, la mine. Fetele aruncă, chicotesc, pun de-o salată și nu uită să mă tachineze că Lucian nu mănâncă orice. Chiar așa, are ifose la mâncare, și nici mult nu bagă în el.
Una câte una se lasă liniștea, fustele se ridică, rujul se șterge și multe pleacă spre casele lor. Rămân doar Marcela, Olga și Tania. Ne punem la o ceașcă de ceai și discutăm banalități, simt că stau ca pe ace, nu îndrăznesc să vorbească prea mult.
Intră cineva.
Lucian, puiule, ai venit! mă arunc eu la ușă toată duioasă.
Toate se uită chiorâș când intră un flăcău tinerel, frumos.
Surpriză: nu e Lucian. Ci Denis, băiatul meu. Se uită toate de parcă nu mai înțeleg nimic.
Denis, cum a fost cu Lucian? îl întreb, ca să le dezamăgesc pe loc.
E bine, mamă. L-a liniștit injecția, poate mâine iese iar la joacă, numai să nu-l lași să se lingă pe cusătură…
Fetele roșesc.
Cred că ar trebui să plecăm…
Nu v-am prezentat pe Lucian, stați! E după operație, Denis, cu Lenuța, nora mea, l-au dus la sterilizat a început să marcheze draperiile, obraznicul. Poftiți aici!
În sufragerie, trona liniștit Lucian motanul. Fetele erau gata să bubuie de râs.
Vera, ăsta-i motan!
Evident. Ce-ați crezut? Că am soț acasă? N-ați întrebat, v-ați imaginat singure, căci am zis odată am un bărbat extraordinar, Lucian, n-ați mai lăsat să termin: Lucian, motanul!
Pe scurt: M-am măritat devreme, din iubire naivă, n-am terminat facultatea, a venit Denis, am tras tare vreo 3 ani cu primul soț, ne-am despărțit. Ai mei m-au ajutat enorm. Am încercat din nou, la aproape 30 de ani, cu un om bun cu planuri, visa la o fată și la un băiat, eu să-i cresc neapărat moștenitor nou, Denis eventual la internat. L-am trimis la mămica lui. Multă indignare, dar n-a înțeles nimic. Lumea parcă uită că și copiii vitregi au nevoie de dragoste.
Am stat cu Denis singuri, apoi, când am încercat a treia oară, deja știam că nu mai sunt pe piață ca “mireasă de primă mână”, dar La primele întâlniri, iubitul meu mi-a dat un pumn de gelozie. Denis făcea arte marțiale de la 6 ani, mă antrenam și eu cu el acasă, eram ceva mai tare. I-am arătat viitorului Otello unde-i locul. Pentru mine a fost destul. Denis s-a însurat, m-am trezit singură și am luat motan. Ne înțelegem de minune. La film am cu cine merge, la mare dacă vreau, stăm liniștiți, fiecare cu lumea lui și prostiile lui.
Denis mă tot întreba de ce nu mă recăsătoresc. Pentru ce? Suntem oameni mari, eu mă simt bine așa. Dacă eram ca ai mei sau ca fratele meu, să fim împreună de o viață, era altă poveste… Dar noi? La ce să mă agit să mint că-s la casa mea?
Lucian și cu mine suntem fericiți împreună.
A, s-a trezit, motanul, i-am spus că dacă nu încetează cu marcajele, rămâne fără podoabe!
Fetele au plecat cu gânduri adânci, mai ales Marcela.
Dar, n-a rezistat mai mult de o lună fără bărbat. Curând primea trandafiri pe birou de la alt pretendent nou.
Mătușa Mari și cu mine zâmbeam în colțul gurii.
Cum e Mihai, Mătușa Mari? Lăbuța?
E bine, Vera, la o plimbare s-a înțepat undeva, dar s-a vindecat. Nepoții vor să-l duc la expoziție, dar eu nu-s de acord să chinui animalul. Dar la Marcela pare că i-a surâs iar norocul, ce să zic…
Unii iau animale, alții bărbați
Fiecare cu ce poate, dragă, poate de data asta are mai mult noroc?
Așa să fie…
Pe drum, Marcela vine după mine.
Vera… dacă, Doamne ferește, aș vrea să iau și eu un motănel, mă ajuți? E mai bine să iau pisică sau motan?
Lasă, du-te, te așteaptă cineva… vedem noi, când o fi!
Eu doar așa, să știu. Știi tu… pe orice eventualitate!
