Jurnal, 18 martie 2024, Chișinău
De fiecare dată când aud poveștile prietenilor mei despre mamele lor, cum își cresc nepoții cu o dragoste și o răbdare fără margini, simt un gol. Pentru mama mea, grija pentru fiica mea, Sofica, pare a fi o povară de neînchipuit. Mereu îmi repetă același lucru: Este copilul tău, eu mi-am crescut deja copilul. Acum e rândul tău. Sunt învățător la ciclul primar și, după ce mi s-a terminat concediul de maternitate acum doi ani, nu am avut de ales și a trebuit să revin la școală. Programul nu-mi permite să lipsesc prea des, așa că, firește, m-aș fi bucurat să mă pot baza pe ajutorul mamei.
Intr-un fel, ironic, mama are mult timp liber, mai ales în sezonul rece, când nici la țară nu merge. În cea mai mare parte a zilei, stă acasă, uitându-se la telenovele și vorbind la telefon cu mătușa Margareta sau cu vecina de pe scară. Nimic nu ar trebui să îi împiedice să ne dea o mână de ajutor. Săptămâna trecută, la o vizită la oftalmolog, am aflat că Sofica are nevoie de tratament pentru ochi zece zile. Ar fi fost ideal ca mama să se ocupe de dusul și adusul Soficăi între grădiniță, casă și clinică, mai ales că toate sunt aproape una de alta, pe strada Mihai Eminescu.
Fetița mea are un comportament excepțional, nu este răzgâiată, nu sparge nimic prin casă, mănâncă tot din farfurie, iar mama știe asta bine. Totuși, simt că nu a prins prea mult drag de nepoată. Când, într-o dimineață, am rugat-o să mă ajute pentru că atât eu, cât și soția, aveam de mers la lucru răspunsul ei a fost categoric: Nu pot, nu e treaba mea!
De câțiva ani, o sprijin financiar. Îi trimit lunar bani aproape 4500 de lei moldovenești, de două ori pe lună, acoperind toate cheltuielile de întreținere la apartamentul din Botanica. Mereu când mergem la piață sau la magazin, o luăm cu noi, iar de multe ori ii mai cumpărăm și ei ce are nevoie. La sărbători, îi duc întotdeauna un dar de suflet, fie că e Paștele, Crăciunul sau ziua ei de naștere. Toate astea, însă, par pentru ea ceva absolut firesc, de parcă așa trebuie. Consideră că, fiind băiatul ei, e obligația mea să-i fac piața, să-i plătesc facturile și să mă ocup de ea. Nu doar că nu apreciază, dar nici măcar nu-i pasă.
Mi-e tot mai clar în ultimul timp că nu toți bunicii se simt datori să-și ajute copiii cu nepoții, chiar dacă le-ar fi ușor. Din fericire, bunica Ileana, mama mamei, locuiește pe aceeași stradă cu noi și a sărit mereu să ne sprijine, fără să aștepte ceva la schimb. Dar gândul că mama se poartă ca și cum orice ajutor primit e un merit al ei și nu al nostru mă apasă.
Nu știu dacă e corect ce face. Poate așa sunt unele mame. Poate fiecare ajută în felul ei sau deloc. Cert e că, oricât m-aș strădui să o ajut, aprecierile ei nu vin niciodată. Din povestea asta, am învățat să nu mai am așteptări de la alții și să mă bazez doar pe mine și pe omul meu de acasă. Și, mai presus de toate, să-mi învăț fiica să prețuiască sprijinul sincer, chiar dacă vine de la cine te aștepți cel mai puțin.
