Pensionara Viorica (sau cum îi spuneau toți, Doamna Vio) Elena, oftând greu, abia se întoarse pe cealaltă parte. O dureau articulațiile, iar picioarele erau umflate rău. Se săturase să meargă pe la doctori, obosise de tratamente.
Stătea singură. Nu fusese niciodată măritată, unicul fiu i-l dăruise primul ei mare amor, cu ani în urmă. Și atunci s-a auzit soneria de la ușă. Cu greu s-a ridicat, a mers și a deschis.
Pe prag stăteau fiul ei, cu nora. Alături nepoțelul de patru ani, Mihăiță, cu mânuțele strângând o mașinuță. Și un câine uriaș.
Mamă, nu zăbovim. Noi plecăm înapoi la Chișinău. Mihăiță și Grătar rămân la tine. În vreo cinci zile ne întoarcem și-i luăm! a spus fiul ei, Sorin.
Dar… eu sunt bolnavă, nu prea pot merge, eu…, a reușit doar să spună Viorica Elena, sprijinindu-se de tocul ușii.
Nu voiam să te deranjăm, pe bune. Dar de luat cu noi copilul și câinele, opt ore pe drum spre Bălți… N-am cum. Mama mea… S-a dus. a răspuns nora, Cornelia, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
A început să plângă și Mihăiță, câinele a oftat greu. Atunci, Viorica Elena a înțeles: Trebuie să fac ceva!.
Boala o cuprinsese pe neașteptate, cu jumătate de an în urmă.
Vioricăi Elena abia îi împlinise 60 de ani. Dar oriunde ai privi atâția bătrâni cu bastoane pe la sate. Când nu te aștepți, sănătatea te lasă baltă.
Știa și că soacra lor, tanti Irina, era foarte bolnavă. Tatăl nurorii, moș Ion, s-a stins de mult. Acum și soacra… Doamne, cât de repede se stinge omul. Și era cu câțiva ani mai tânără decât ea.
Sorin și Cornelia plecaseră. Acum, Viorica Elena, chinuită de dureri în umeri și picioare, privea la cei doi: nepoțelul și câinele.
Băiatul îmbrățișa dulăul, iar ăsta îl lingea cu drag.
Mihăiță… da el nu mușcă? Și de ce e așa sperios? Nu puteau să ia un pudel mic? Dar ce rasă e asta? abia a reușit să zică femeia.
E, bunico, bulldog englezesc. Și e bun. Îl cheamă Grătar! E blând, a răspuns Mihai, mângâind câinele pe burtă.
Și… cu el trebuie ieșit afară, nu? s-a speriat bătrâna, ducându-și mâna la piept.
Ea, în afară de pisici (pe care nu le mai avea de mulți ani) nu a avut niciodată animale. De câini deloc nu avea curaj.
O durea sufletul pentru soacră, luată de boală prea devreme.
Dar nu-și imagina cum, în starea ei, ar putea ține piept unui prichindel poznas și unui câine voinic.
Trebuie! Și să mănânce. Mănâncă carne… Și supe. Și altceva. Hai afară, bunico! E vremea de plimbare! Mihăiță cel independent își puse singur bocancii.
Viorica Elena nu-și amintea în ce hal ieșise afară. Copilul i-a pus lesa în mână, singur a prins-o de braț. Așa au ieșit amândoi.
Nu mai ieșise din casă de săptămână, că nu se simțea bine. Dar acum mergea. Cu lacrimi și durere. Ce să facă, Doamne? Se ruga în gând, să-i dea putere. Nu avea cine o ajuta, în afară de ea! În joc era copilul, și câinele…
Grătar mergea liniștit. Nu trăgea de lesă, nu băga în seamă ceilalți câini care lătrau sau alergau.
Viorica Elena ajunse să-l respecte. Ba chiar ținea piept, cu fruntea sus, când treceau pe lângă vecinele ce stăteau pe banca de la scara blocului, dornice de bârfe.
Ce-i cu musafirii ăștia la tine, măi, doamnă? Păi nu ziceai că-s bolnavă? Cum ai să te descurci cu un copil și un așa dulău? O să te prăpădești! Băiete, de ce ai venit la bunica? Abia mai trăiește! Și câinele le-ai adus. Nici rușine n-au părinții tăi!
Pe-o bolnavă o lasă, iar ei precis s-au dus la distracții! a spus cu glas ascuțit, cât să audă tot blocul, Zinaida de la etajul cinci.
Viorica Elena simți cum mâna nepoțelului s-a încordat. Și Grătar, buldogul, clătină dezaprobator capul.
Taci din gură, corbule! Vouă nu vă aduc nimeni nepoți, de-aia sunteți amare! L-am rugat pe Mihăiță să vină la mine! Nu sunt bolnavă deloc! Și câinele e de rasă, campion la expoziții, dacă tot te roade invidia!
Și tăceți, dacă mai spuneți prostii de față cu copilul, să vă fie rușine! Fiul meu cu soția s-au dus la înmormântarea socrului, nu în vacanță, dacă tot vreți să știți, a izbucnit Viorica Elena și a pornit înainte uitând de picioarele grele.
Nu-i băga-n seamă, Mihai! Bunica te iubește mereu! l-a luat în brațe în lift.
Bunico… dar nu o să zbori la cer ca Buni Irina? Mama și tata mi-au zis că acolo o să fie. Dar… și bunicul tot acolo, ea tot, și mi-e frică… Tu să rămâi, bunico? Nu mă părăsi, te iubesc, bunico, te iubesc tare! s-a lipit Mihăiță de genunchii ei, plângând.
Ei, nu plânge, măi puiule! Bunica o să stea cu tine, nu pleacă nicăieri! Te duc la școală, la facultate, te aștept și după armată! Tot cu tine va sta bunica! a spus Viorica Elena, strângându-l la piept.
Cu greu, a pregătit cina, a ieșit până la magazin. Seara plimbarea cu Grătar. Dulăul mergea liniștit lângă cărucior, nici nu trăgea.
Când Mihăiță și câinele dormeau, femeia lua pastilele. O durea tot corpul de parcă săpase o groapă toată noaptea. Dar Viorica Elena își zicea: n-am de ales. Îi răsunau încă în gând plânsul lui Mihăiță și spaima de a fi singur.
Doamne ajută, măcar să slăbească puțin durerea. Nu pentru mine, pentru nepoțel! șoptea.
A doua zi s-au jucat cu mașinuțele; uitase când s-a tăvălit ultima dată prin casă. Au gătit împreună mămăliguță. L-au și spălat pe Grătar, fiindcă s-a bălăcit în băltoacele de primăvară.
Fără să-și dea seama, Viorica Elena i-a dat și un pup câinelui.
Cum de am zis că eșa urât? Ce frumos și cuminte ești! Câine minune! râdea în sinea ei, ștergându-l.
Mihai, da de ce îl cheamă așa ciudat?
Băiatul a râs.
Că îi plac chiftelele, bunico! Dar, de fapt, Grătar îi zice pentru că așa și-a dorit tata să fie nume cu G, dar Grătar i s-a potrivit! a spus vesel copilul.
Zilele treceau ca vântul! Au citit povești, Mihai a arătat bunicii pe tabletă cum să urmărească desene. Au învățat litere, băiatul deștept începea deja să citească cuvinte. Grătar adora să doarmă în fotoliu și să cerșească înghețată ori brânză.
Mamă! Cum te descurci? Iartă-ne, chiar nu aveam soluție! Ne mai reținem câteva zile. Nu știu cum cu sănătatea ta, să reziști cu copilul și dulăul. Dar ce puteam face?, suna glasul fiului la telefon.
Mă descurc bine! Nu te mai stresa! Sunt bunică, nu? Stați cât trebuie. Ai grijă de Cornelia, tare greu i-ar fi fără mamă. Cât despre sănătate, nu-s tinerică, dar cu orice neajuns te obișnuiești! a răspuns optimist Viorica Elena.
Când Sorin și Cornelia s-au întors, își imaginau cine știe ce nenorociri. Bătrâna abia mergând, Mihai și câinele. Cum s-or fi descurcat?
Sorin! Dar nu e ea, acolo, care aleargă? a spus Cornelia uimită.
Ea e! Mamă, ce m-a surprins! rămas Sorin mască.
În curte, Viorica Elena alerga după o minge, dându-se peste cap de bucurie. Parcă nu mai fugise de o sută de ani! Mihăiță și Grătar veneau țopăind după ea.
Când a venit momentul plecării, copilul a izbucnit în plâns, ținându-se de bunica.
Mihăiță! Peste două săptămâni vin la tine! Mergem la cofetărie! Ne dăm în leagăne! Mă aștepți, da? l-a luat în brațe, deși cu greu mai putea ridica ceainicul zilele trecute.
Mamă! E greu copilul! a sărit Sorin.
Uite așa îl iubesc! Să mă aștepți, Mihăiță! Totul o să fie bine! La revedere, Grătar! Curând vin și la tine, la plimbare! a râs Viorica Elena.
Ea mi-e vecină și mi-a povestit această întâmplare. Chiar mergea greu, era bolnavă. Dar, uite, dintr-odată, corpul a început să o asculte. Toți vecinii încă se miră.
M-au vindecat Mihai și Grătar. Ba mai am eu bube, dar nu mă mai las bătută. Nu trebuie să stai în pat, că atunci nu te mai scoli! Nu trebuie să te bocești, că se face și mai rău.
Nu mereu spitalul și medicamentele fac minuni. Dar dragostea poate. M-am gândit: cum s-ar descurca copilul și câinele? Dacă aș cădea la pat? Și m-am ridicat! Și am început să umblu cu putere! Pentru că am pentru cine trăi!
Trăiți pentru cei dragi: copii, soți, nepoți. Pentru cei care vă iubesc și vă așteaptă acasă. Pentru câinii și pisicile voastre care vi se cuibăresc în poală!
Rugați-vă lui Dumnezeu să vă ajute și nu vă lăsați! Organismul, când e greu, scoate rezerve tainice!
Bucurați-vă de fiecare zi, că asta-i cea mai mare bogăție! a sfătuit Viorica Elena pe toată lumea.
Dragii mei, dacă vă place să citiți astfel de povești, lăsați-ne comentariile și nu uitați de un like. Ne inspiră să scriem mai departe!
