Pe Motanul Dorel l-au alungat… Din nou… A treia oară în scurta lui viață… N-a avut noroc de la început. Și asta i-a schimbat viața pentru totdeauna.
Dorel fusese dat afară. Iarăși. A treia oară, de la doar un an de viață. Pur și simplu nu-i mergea bine.
Împlinise doar un an și deja fusese dat din trei familii. Cum să zici dat afară? La început îl pasau dintr-o mână în alta. Dar apoi…
Apoi, doar l-au scos afară, s-au dus mai departe de bloc și… l-au lăsat într-un tomberon de gunoi, fugind în grabă, ca să nu mai poată găsi drumul înapoi. Dar nici nu a încercat.
A înțeles totul pe loc. Din privirea bărbatului. Soția acestuia era foarte supărată după ce Dorel zgâriase noua canapea din piele.
Canapeaua, care costase o mică avere în lei moldovenești. Ea a dat sentința. Iar el? El mereu era de acord cu ea în toate.
A luat motanul de un an sub braț și l-a dus până în curtea vecină, la tomberon.
Dorel n-ar fi fugit după el. Nu, n-ar fi fugit. Văzuse verdictul în ochii stăpânului și înțelesese.
Totul era pierdut. Măcar dacă și-ar fi luat rămas bun ca omul! Să-l fi mângâiat la despărțire, să-și fi cerut iertare… Dar așa…
A fost atât de neomenește. Ca un sac de gunoi aruncat.
Dorel oftă și începu să caute ceva de mâncare printre resturi, ronțăind niște bucăți uscate de carne de pui. Se ridică, apoi se așeză lângă marele container verde de gunoi, privind soarele care apunea.
Își închidea ochii în lumina aceea, dar nu se ferea. Cercul acela mare și strălucitor îi dădea o senzație de căldură. Și-i plăcea nespus.
Acelea erau ultimele raze de soare. Razele verii, toamnei, iernii… O urmă de căldură. Și crusta de gheață de pe stradă începu să se topească.
Dar sufletul lui Dorel rămânea înghețat.
Seara și noaptea aceea au fost reci. După apus, vântul și gerul s-au abătut nemiloase.
Motanul roșcat îngheța. N-avea nici idee unde să meargă, nici cum să se ascundă. Așa că… găsi o grămadă mare de frunze uscate, galbene, și, strecurându-se în ele, s-a făcut ghem. La început, îi era un frig cumplit și tremura, dar apoi…
Apoi, când vântul cu fulgi umezi și reci a înghețat blana lui roșcată, ceva ciudat s-a întâmplat: s-a încălzit brusc și tremurul s-a stins. Un glas abia șoptit din adâncuri îi murmura vorbe bune.
Vorbe care îl legănau, care îl îndemnau să închidă ochii și să uite de toate necazurile și amărăciunile.
Fă-te mai mic și dormi. Dormi, dormi, dormi. simțea Dorel.
Căldura parcă îi curgea prin corpul înțepenit.
Era atât de simplu. Doar să renunțe și totul avea să se termine. Avea să vină liniștea și veșnicia. Dispeau supărările, disparea totul.
Dorel oftă pentru ultima dată și se resemnă. La ce bun să lupți? Pentru ce?
Doar și mâine avea să fie la fel: aceeași foame, același frig, aceeași dorință să închidă ochii și să nu-i mai deschidă niciodată.
Stâlpii de iluminat s-au aprins, mai întâi departe, apoi mai aproape. Dorel privi pentru ultima oară luminile acelea. De multe ori le privea de la fereastra lui. Motanul roșcat a mai cuprins cu ochii acea lumină și, pentru o clipă, ochii lui au strălucit în întuneric.
Acea ultimă scânteie a atras atenția unei fetițe cu păr roșcat. Mergea acasă cu tatăl ei. I-a tras mâneca.
Tati a zis ea acolo, în frunze, e cineva.
Nu e nimeni acolo, hai să mergem repede! tremura tatăl de frig. M-am săturat, mi-e frig.
Vru să o tragă departe de grămada mare de frunze. Fetița roșcată s-a smuls.
Am văzut! Am văzut lumină!
Lumină într-o grămadă de frunze vechi? s-a mirat tata. Nu se poate!
Dar fetița deja era acolo, și, dând la o parte frunzele, l-a găsit. Pe motanul roșcat.
Tati! a strigat ea.
Ți-am zis că e cineva aici!
Cine e? s-a apropiat tata, uimit.
Uite-l! spuse fetița, încercând să ridice trupul înghețat al motanului.
Lasă-l acolo i-a zis tatăl. E mort. Nu putem să luăm o pisică moartă acasă.
Nu-i mort! l-a contrazis fetița roșcată. Știu, am văzut! Îi ardea o lumină în ochi!
Lumină în ochii pisicii? tata ridică din umeri.
S-a apropiat, a ridicat ușor trupul și a încercat să îi simtă pulsul mic.
Dorel simțea o dorință mistuitoare să doarmă, să doarmă adânc. Pleopele îi erau grele, iar căldura îi umplea tot trupul. Glasul acela dulce îi șoptea: Dormi, dormi, dormi… Nu deschide ochii.
Dar glasul fetiței îi tot răsuna încăpățânat în ureche:
Era lumină în ochii lui!
Ce mai vor de la mine? De ce nu mă lasă să dorm? s-a întrebat Dorel.
Cu mare greutate, deschise ochii cât să vadă cine îl tot deranja.
Uite! răsună iar glasul subțire. Uite! Ți-am spus! Ai văzut? Iarăși! Lumină!
Ce lumină?… se miră tatăl.
Totuși, își scoase geaca, îl înveli în ea pe Dorel și se grăbi spre bloc.
Fetița fugea alături de el, cu ochii umezi.
Tati, tăticule, hai mai repede! Îi e frig!
Au dispărut în scara blocului, iar puțin mai târziu, la etajul cinci, s-a aprins lumina.
Au spălat motanul cu apă caldă, i-au dat lapte cald. Iar fata fata îl implora:
Să nu mori! Te rog, să nu mori!
Și gheața de pe blana lui s-a topit. Și crusta de gheață din suflet la fel.
Iar motanul, încă uimit, privea la tătă și fată cum aveau grijă de el acum se trezise, și pentru prima dată îi era cu adevărat cald.
O căldură care nu venea de la calorifer, ci de la inima mică de copil.
Iar afară, pe strada înveșmântată în frig, EL stătea de veghe.
Cel care doar uneori apare să ajute.
Se uita la ferestrele etajului cinci, luminate.
Și spunea…
Fac tot ce pot. Tot ce pot.
A zăbovit o clipă și, gândindu-se, a adăugat:
Lumina nu toți o văd. Nu toți. Și nu oricine o vede, o poate păstra.
Iar Dorel, privind la copila cu păr roșcat, nu se gândea la măreția omenească, la filozofii. Pentru asta sunt oamenii.
El se gândea la altceva.
Simțea lumina. Lumina din ochii ei.
Dați like și scrieți în comentarii ce credeți despre poveste?
