Pe Motanul Costel l-au alungat… Iarăși… A treia oară, în viața lui scurtă Nu i-a fost dat să aibă norocul acela blând. Și asta i-a schimbat întreaga soartă…
Costel a fost izgonit. Din nou. Al treilea rând de oameni care l-au alungat în numai un an. Parcă nici nu era făcut să aibă casă.
Încă nu împlinise de-un an, deja fusese dat din mână-n mână prin trei case. Mai întâi îl împărțiseră, ba la veri, ba la nași, dar pe urmă…
Pe urmă, l-au scos afară din bloc, l-au dus peste drum, până dincolo de curtea veche a grădiniței. Și acolo, l-au pus într-un tomberon verde, printre coji de cartofi și resturi de borș, și s-au grăbit să plece. Să nu știe Costel drumul spre casă. Nici nu l-a mai căutat.
A înțeles. De îndată ce l-a privit pe stăpân, a înțeles. Ochiul soției s-a aprins de supărare când Costel a zgâriat pernele canapelei noi din piele. Scumpă tare. Ea a hotărât. Bărbatul? Ce să facă bărbatul? S-a supus ca de fiecare dată.
A pus motanul roșcat sub braț, și s-a îndreptat spre pubelele din spatele blocului. Nici nu s-a mai uitat în urmă; și Costel nu s-a luat după el. Deja știa hotărârea.
Măcar să fi fost o despărțire omenească… Să-l fi mângâiat la plecare, să-i fi cerut iertare. Dar așa…
Parcă-l aruncase odată cu gunoiul.
Costel a oftat, și-a vârât botul printre hârtii, căutând crâmpeie de pui vechi. Când s-a săturat, s-a așezat la marginea tomberonului verde, privind soarele.
Strângea ochii la lumină, dar nu se ferea. Cercul acela mare și cald îi plăcea tare mult.
Erau ultimele raze calde ale unui sfârșit de primăvară timpurie, adiere scurtă între iarnă și vară, cât să topească bruma subțire. Dar în sufletul lui Costel, gheața înflorise.
A urmat seara și noaptea, răcoroase și aspre. După ce soarele a apus, vântul a început să hălăduiască printre blocuri.
Motanul roșcat tremura. Habar n-avea în ce parte să apuce și unde să se ascundă, așa că s-a vârât sub un morman gros de frunze uscate, ruginii. S-a făcut covrig. La început i-a fost tare frig, îi clănțăneau dinții, dar apoi…
Când ploaia măruntă cu stropi reci i-a încorsetat blănița, s-a încălzit ciudat și răcoarea a dispărut. O voce din adânc îi șoptea cuvinte bune.
-Liniște, dormi, numai dormi, spunea. Se întindea o căldură peste tot trupul lui înțepenit.
Așa de simplu era să te lași purtat și totul să treacă. Să plece supărările și durerile.
Costel a oftat adânc și a închis ochii. Oare pentru ce să lupte? Pentru ce să mai spere?
Mâine iarăși frig, iarăși foame, iarăși gândul să nu mai deschidă niciodată ochii.
Felina a privit luminile de pe strada Mihail Kogălniceanu ce se aprindeau încet, încet. Motanul și-a amintit cum le privea toată iarna din fereastra bucătăriei. Odată cu acel ultim licăr de lumină în ochii lui, ceva s-a schimbat.
Și acel licăr a atras o fetiță roșcată, cu zulufi colțuroși, care mergea de mână cu tatăl ei.
Tată, acolo, în frunze, e cineva!
Nu-i nimeni, hai mai repede, tremur de frig! zise tatăl.
Dar fata se smuci. Am văzut lumină! Acolo, acolo! Am văzut!
Lumină în frunze vechi? Nu, nu are cum
Copila s-a apropiat, a răscolit foile plouate și l-a aflat pe Costel, motanul roșcat.
Tată! Uite-l! L-am găsit!
Cine? se miră tatăl.
Uite aici! spuse ea şi încercă să-i ridice trupul rece.
Lasă-l, fată, e mort. N-avem de ce să aducem acasă un motan mort…
Nu, nu! zise ea cu îndârjire. E viu! Am văzut lumina din ochii lui!
Lumină în ochii motanului? se miră bărbatul. Totuși, s-a aplecat, a luat blănosul și a încercat să-i audă inimioara.
Dar Costel visa. Somnul îi lipise genele și căldura îi întindea o pătură blândă peste trup. O voce blândă îi spunea:
Dormi, dormi, nu te trezi…
Dar glasul fetiței roșcate tot murmura neîncetat:
Lumina, lumina din ochii lui!
De ce nu-l lasă în pace? De ce să nu-l lase să doarmă? De ce nu dispar toți?
Cu greu Costel a deschis ochii cât să vadă umbrele deasupra. Cine nu-l lasă nici pe lumea viselor?
Vezi, tată? Ți-am spus! iar sclipirea ochilor săi s-a văzut din nou.
Cu toate acestea, bărbatul și-a scos haina și l-a înfășurat pe motănel. S-au îndreptat spre bloc, pe aleea dintre castani.
Fata alerga lângă el. Tati, repede, îl ia frigul!
S-au pierdut în scara blocului, iar apoi, la etajul patru, în ferestrele apartamentului s-a aprins lumina.
Au spălat motanul cu apă caldă și l-au adăpat cu lapte încălzit. Fetița… Fetița îl implora:
Te rog, nu muri, te rog…
Și gheața s-a topit, și în blană, și pe suflet.
Motanul cel mare, roșcat, se mira cum tata și copila îi dădeau de mâncare, și grijă, și cuvinte. Se trezise de tot și, pentru prima oară, simțea căldura adevărată.
Nu de la calorifere, ci de la sufletul mic și bun al fetiței cu păru ca soarele.
Iar acolo afară, pe stradă, stătea cel ce uneori veghează și ajută. Privea spre geamul luminat de la etajul patru și murmura:
Atât am putut atât am putut…
Și, după o clipă, adăugă:
Lumina nu toți o văd. Și nu toți care-o văd, o pot păstra.
Iar Costel, privind în ochii fetiței roșcate, nu se gândea la cât de mare-i sufletul omenesc. Astea-s gânduri de oameni.
El vedea doar lumina. Lumina din ochii ei.
