Pe Moti l-au dat afară… Din nou… Pentru a treia oară în scurta lui viață… N-a avut el noroc, sărmănuțul de el… Și asta i-a schimbat pentru totdeauna soarta…
Pe Moti l-au alungat iarăși. A treia oară, înainte de a împlini doi ani. Parcă nu-i mergea chiar deloc.
De când se născuse, fusese deja dat de la trei familii întâi l-au trecut dintr-o mână-n alta, apoi… apoi pur și simplu l-au scos în stradă. Ca să nu mai știe drumul spre casă, au mers cu el ceva mai departe, l-au pus într-un tomberon pe strada Viilor din Chișinău și au fugit. Nici măcar n-a mai încercat să-i urmeze.
A priceput din prima ce se întâmplă. Omul avea buzele strânse, iar soția lui își pierduse răbdarea când Moti a zgâriat canapeaua din piele nouă. Foarte scumpă, din câte părea. Ea a dat sentința. Iar bărbatul? El mereu se supune.
A luat mâța sub braț și s-a dus la gunoiul din curtea vecină. Nici n-ar fi fugit după el. Pricepuse din ochi că e de prisos. Dacă măcar și-ar fi luat rămas bun omenesc: mângâiat pe cap, iertare cerută… Dar nu. Doar l-a aruncat ca pe o pungă cu resturi.
Moti oftează și începe să scotocească prin gunoaie, găsind câteva firimituri de carne de pui. S-a așezat lângă tomberonul verde, privind lung la soarele ce apunea.
Căldura razelor acelea îl mângâia un pic, îi plăcea mult. Erau ultimele raze de soare până la iarna ce se lăsa peste oraș. Un soi de liniște caldă înainte de frig.
Însă-n sufletul lui Moti, gheața se așternuse deja.
Seara s-a lăsat friguroasă. După apus, vântul și bruma începură să-i înghețe blănița lui roșcată. Nu știa unde s-o apuce, cum să se ascundă. A găsit o grămadă mare de frunze uscate lângă o bancă și s-a vârât în ea. La început i-a fost frig tare, tremura, dar apoi, când vântul i-a asprit blana, parcă s-a încălzit pe dinăuntru. Un glas abia șoptit îi spunea cu blândețe:
Strânge-te în ghem și dormi dormi, dormi simțea el și căldura îi trecea încet în tot corpul împietrit.
E atât de simplu, își spunea. Trebuie doar să te lași cuprins de somn, și toate necazurile dispar. Toate grijile pleacă. Iar el, obosit de foame și tristețe, a oftat și și-a spus că nu mai are pentru ce lupta. Pentru ce să mai înfrunți frigul, dacă mâine va fi tot la fel?
Liniștea nopții a fost tulburată doar de aprinderea felinarelor pe strada Copacilor. Ochii lui Moti au strălucit pentru o clipă în bezna rece, fix cum o făceau din geamul unei case, cândva.
Luminița aceea a atras atenția unei fetițe roșcate, pe nume Doina, care mergea spre casă cu tatăl ei.
-Tati, uite! a spus ea, trăgându-l de mânecă E cineva acolo, în frunze!
-N-are cum, hai mai repede, că îngheț, răspunse tatăl, strângându-și geaca pe el.
Fetița însă deja ajunsese lângă grămada de frunze și, scormonind printre ele, l-a găsit pe Moti.
-Tati! a strigat Doina Eu ți-am zis! Uite, e aici!
-De ce să fie aici? a venit curios tatăl, apropiindu-se.
Doina a încercat să ridice trupușorul înghețat.
-Lasă-l acolo, e mort, n-o să-i poți face nimic, i-a spus tatăl. Nu putem lua acasă o pisică moartă.
-Nu e mort! A insistat Doina. Eu am văzut lumina în ochii lui! Trăiește!
-Lumină în ochii pisicii? a mormăit bărbatul. Dar totuși s-a apropiat și el, ridicând pisoiul cu grijă, încercând să-i simtă inima cum bate.
Moti aproape că adormise de-a binelea, căldura aceea înșelătoare îl moleșise. Vocea firavă dinăuntrul lui îi spunea: Dormi….
Dar glasul copilei răsuna străpungând somnul: “Lumina din ochii lui!”
Ce-or mai vrea de la mine? Să mă las în pace a gândit Moti, deschizând cu greu pleoapele, iritat, dar totuși curios.
-Uite! a strigat din nou Doina Vezi, tati? Ți-am zis: lumina!
-Ce lumină? a replicat tatăl, însă și-a scos geaca și a învelit cu atenție motanul tremurând.
Au pornit grăbiți spre bloc, fetița pe lângă el inima cât un purice:
-Tati, dă-i drumul acasă, e tare frig afară!
Și s-au pierdut în scara blocului, iar la etajul cinci, o lumină s-a aprins. L-au spălat cu apă caldă, i-au dat lapte încălzit, iar fetița nu se dezlipea de el:
-Să nu mori, te rog Să nu mori!
Și ghețurile de pe blana lui Moti s-au topit. Și cele din suflet, la fel. Pentru prima oară simțea adevărata căldură, nu de la calorifer, ci din dragostea unei copile cu păr roșcat.
În spatele blocului, pe strada acoperită de frunze, stătea cel care, din când în când, ajută fără să-l vadă nimeni. Se uita spre fereastra luminată și șoptea:
-Tot ce pot, fac Tot ce pot…
Și după o clipă de răgaz, a adăugat:
-Lumina nu toți o văd. Nu toți Și nu fiecare care o vede, reușește s-o păstreze.
Iar Moti, privind la Doina cu ochi de foc, nu înțelegea neapărat ce-i așa deosebit la bunătatea oamenilor. Pisicile nu filozofează. El vedea doar lumina. Lumina din ochii fetiței.
Adevărata lumină vine din iubire și grija pentru cei slabi, și dacă înveți să o vezi și să o păstrezi, viața ta devine mai bună.
