Pe Viorica, în sat, au osândit-o chiar în ziua când burta i s-a rotunjit sub bluză. La patruzeci și doi de ani! Văduvă! Ce rușine!
Bărbatul ei, Simion, de vreo zece ani este de-a dreapta Domnului la cimitir, iar ea țuști, a mai prins ceva pe sub fustă.
De la cine-o fi copilul? flecăreau babele lângă fântână, picurându-și curiozitatea în urechile vinovate.
Da cine s-o știe? făceau și altele ecou pe lângă ele. Țeapănă, rușinoasă… și uite unde-a ajuns! Numai bună de povestit la șezătoare.
Fetele-s de măritat, dar mama le-o ia înainte! Rușine mare!
Viorica nu se uita la nimeni. Mergea spre poștă, cu sacoșa grea atârnând pe umăr, privirea numai spre pământ și buzele strânse într-o linie subțire.
Dacă ar fi știut cum se va întoarce roata, poate nu s-ar fi băgat în toată treaba asta. Dar cum să nu te bagi, când copilul tău plânge cu lacrimi de sânge?
Dar totul n-a pornit de la Viorica, ci de la fiica ei, Mariana…
Mariana era nu fată, ci icoană. Copie după răposatul Simion și el frumosul satului, blond cu ochii ca cicoarea. Așa și Mariana, o minune de fată.
Toți în sat se uitau după ea. Cea mică, Catinca, era toată după Viorica: ochi negri, serioasă, pe cât de neobservată, pe atât de muncitoare.
Viorica trăia prin fetele ei. Le adora pe amândouă, le creștea singură ca o măgară blândă, pe două fronturi: ziua poștăriță, seara la ferma de vaci. Numai pentru ele trăia.
Fetelor, să învățați carte! le zicea ea mereu. Să n-ajungeți ca mine, cu noroiul pe cizme și geanta grea tot timpul. Vreau să vă văd la oraș, printre oameni!
Mariana chiar a ajuns la oraș. A plecat ca vântul. S-a înscris la Institutul de Comerț. Imediat au și remarcat-o acolo.
Trimitea fotografii: ba la restaurant, ba într-o rochie la modă. Și-a găsit și un logodnic, cică fiu de director. Mamă, mi-a promis o haină de blană! scria ea mândră.
Viorica era toată un zâmbet. Catinca, în schimb, se încrunta. După liceu a rămas în sat, a intrat îngrijitoare la dispensar. Voia să devină asistentă medicală, dar bani pauză.
Toată pensia de urmaș și salariul Vioricăi se duceau la Mariana, pentru viața de oraș.
***
Vara aia, Mariana a venit acasă. Nu gălăgioasă, nu festiva, nu cu suveniruri. Mută, stinsă ca o varză proaspăt pusă la murat.
Două zile n-a ieșit din cameră, iar a treia Viorica a găsit-o cu fața-n pernă, plângând cu sughițuri.
Mamă mamă am dat-o-n bară
Și a povestit. Logodnicul ăla, auritul, s-a jucat cu ea și a lăsat-o baltă. Iar ea, la patru luni… Pe drum.
Nici nu mai pot scăpa de copil, mamă! urla Mariana. Ce mă fac? El nici n-are de gând să mă ajute!
A zis că dacă nasc, nu-mi dă nici un leu! Și mă zboară și din facultate! Gata, mi-am nenorocit viața!
Vioricăi parcă i-a trăznit cineva moralul drept în țeastă.
Tu adică… nu te-ai păzit, dragă?
Ce mai contează?! a zbierat Mariana. Acum ce fac?! La orfelinat cu el? Ori îl arunc în grădină, la varză?!
Inima Vioricăi s-a oprit o secundă. Nepotul, la orfelinat? Cum așa?
Noaptea aceea, Viorica n-a dormit. A bântuit casa ca un spiriduș transpirat. Pe la patru dimineața s-a așezat lângă Mariana.
Lasă, a zis ea, încet, dar hotărât. Îl ducem la termen.
Mamă! Cum?! Mariana s-a ridicat în capul oaselor. O să afle tot satul! Ce rușine ne paște!
N-o să afle nimeni, a tăiat Viorica scurt. O să spunem că… e al meu.
Mariana a făcut ochii cât cepele.
Al tău?? Mamă, ești sănătoasă la cap? Doar ai 42 de ani!
E-al meu, a repetat Viorica. Mă duc la sora mea în raion, ca să o ajut. Acolo nasc, stau o vreme, iar tu te întorci la oraș, la învățătură.
Catinca, dincolo de perete, auzea totul. Stătea cu fața-n pernă și plângea de-i sărea perna din loc. De milă pentru mamă și scârbă față de soră.
***
Peste o lună, Viorica a plecat. Satul a ciripit și a uitat. După vreo jumate de an s-a întors. Nu singură. Ci cu un pachet albastru.
Uite, Catincă dragă, îi zice, cu ochii scofâlciți, fă cunoștință. Frățiorul tău… Mitică.
Satul a rămas blocat. Asta-i Viorica cea cuminte? Văduva?
De la cine-și făcu rost? au început iar babele să cicească. De la primar, zic eu!
Să fim serioși, primarul e trecut de 60! De la agronomul satului! E fecior!
Viorica tăcea, răbdând toate gurile rele. Iar viața a devenit o aventură nu prea de invidiat. Mitică era agitat, plângea întruna, iar Viorica nu știa pe unde s-o mai apuce.
Sacul de poștaș, ferma, acum și nopți albe pe lângă copil. Catinca o ajuta, spăla scutece, legăna frățiorul, dar în ea fierbea supărarea.
Mariana scria de la oraș: Mamă dragă, cum o mai duceți? Eu abia m-oi ține. Cu banii stau rău, dar vă trimit cât de curând!
Banii au apărut după un an… O mie de lei. Și blugi pentru Catinca, cu două numere mai mici.
Viorica se zbătea. Catinca era mereu lângă ea. Dar și viața ei ajunsese pe butuci. Băieții se uitau la ea, dar și ricoseau: cui îi trebuie o nevastă cu așa zestre? O mamă boemă, un frate bastard…
Mamă, a zis într-o zi Catinca, la 25 de ani, poate-i dăm drumul la adevăr?
Ești nebună? s-a speriat Viorica. Nu! Îi stricăm viața Marianei! Ea acolo, la oraș s-a măritat. Cu om bun.
Mariana, într-adevăr, se aranjase. Terminase facultatea, se măritase cu un om de afaceri. Plecase la București.
Trimitea poze: în Egipt, în Turcia. O doamnă modernă de Capitală.
De frate nu întreba. Viorica îi scria: Mitică a intrat în clasa întâi. Ia numai de zece.
Mariana răspundea trimițând jucării de oraș, inutile la țară…
Anii zburau. Mitică a făcut optsprezece ani.
A crescut frumos. Înal, cu ochi albaștri ca… Mariana. Voinic, vesel, gospodar. O iubea pe mama lui (adică Viorica) și pe Catinca.
Catinca deja se împăcase cu soarta. Ajunsese asistentă-șefă la spitalul din raion.
Bătrână domnișoară, chicoteau în spate babele. Și ea se resemnase: toată viața lângă mamă și Mitică.
Mitică a absolvit liceul cu medalie.
Mamă! Plec la București la facultate! a anunțat băiatul.
Inima Vioricăi s-a strâns. La București… Acolo era și Mariana.
Nu vrei la universitatea noastră din județ? a încercat ea.
Ehei, mamă! Trebuie să rup norii! râdea el. Vă fac palate acolo, la sat!
În ziua când Mitică a terminat ultimul examen, s-a oprit în poarta casei o mașină neagră cât vițelul, de oraș.
Din ea coboară… Mariana. Viorica a rămas fără aer. Catinca, ieșită pe prispă cu prosopul, a încremenit.
La aproape patruzeci, Mariana arăta ca din paginile revistelor. Slabă, cu costum scump, plină de aur.
Mamă! Catinca! Salutare! a chițăit ea, pupând Viorica năucită. Dar unde e…
L-a văzut pe Mitică. Băiatul, cu mâinile pătate de vaselină, ieșind din șopron.
Mariana a amuțit. A privit la el ca la un spectacol. Pe urma i-au țâșnit lacrimile.
Bună ziua, a zis Mitică politicos. Sunteți… Mariana? Sora?
Sora… a mormăit Mariana. Mamă, trebuie să vorbim.
S-au așezat în casă.
Mamă… Eu am de toate. Casă, bani, bărbat… Dar copii nimic.
A plâns de-a rupt rimelul scump.
Am încercat tot: doctori, proceduri, nimic. Bărbatul e nervos. Eu, nu mai pot.
De ce ai venit, Mariana? a întrebat sec Catinca.
Mariana s-a uitat la ea cu ochii roșii.
Am venit… după fiu-miu.
Îți arde lampa? După care fiu?!
Mamă, nu țipa! s-a înfierbântat Mariana. E al meu! L-am născut! Pot să-i asigur totul! Îl bag la orice facultate, îi iau apartament în București, soțul e de acord! I-am povestit tot!
I-ai spus? a înlemnit Viorica. Dar de noi i-ai zis? Că am fost ținta satului, că pe Catinca…
Lasă Catinca! a băgat repede Mariana. Tot la țară stă, tot acolo va sta! Mitică are șansa vieții cu mine! Mamă, dă-mi-l! M-ai salvat atunci, mulțumesc! Acum dă-mi fiul înapoi!
Nu-i un pantof să-l dai dintr-un dulap, s-a răstit Viorica. E al meu! Eu n-am dormit nopți la capul lui! Eu…
Când, Mitică a intrat pe ușă. Auzea totul. Stătea pe prag, alb ca brânza.
Mamă? Catinca? Ce… ce-i cu toată discuția asta? Care fiu?
Mitică! Dragul mamei! Eu sunt mama ta adevărată!
Mitică o privea ca pe o fantomă. Apoi s-a întors spre Viorica.
Mamă… e adevărat?
Viorica și-a acoperit fața și a început să plângă cu hohote. Și atunci a explodat Catinca.
Catinca, blajina satului, s-a ridicat și i-a tras Marianei o palmă zdravănă de-a zburat până la perete.
Jigodie! a țipat, iar în țipăt era tot: optsprezece ani de batjocură, viață frântă, tot ce-a adunat pentru mamă. Mamă? Ce fel de mamă ești? L-ai lăsat ca pe-un câine! Știai că mama suferă din cauza ta, știai?! Că eu am rămas singură?! Fără bărbat, fără copii! Iar tu… ai venit să-l iei?!
Lasă, Catinca! șoptea Viorica.
Lasă, mamă? Destul! Am înghițit destul! s-a întors la Mitică. Da! E mama ta! Care te-a lăsat pe mâinile mamei mele ca să danseze la oraș! Iar asta, a arătat spre Viorica, e bunica! Care și-a bătut viața pentru voi două!
Mitică a tăcut mult. Pe urmă s-a dus la Viorica, s-a pus în genunchi și a îmbrățișat-o.
Mamă a șoptit. Mămico.
S-a ridicat, a privit la Mariana, care se bălăngănea de perete, cu palma pe obraz.
Eu n-am mamă la București, a zis el încet, dar tare. Am una singură. Aici. Și o soră.
A luat-o pe Catinca de mână.
Pe dumneavoastră… vă rog… mergeți.
Mitică! Copile! a suspinat Mariana. Îți dau totul!
Am tot ce-mi trebuie, a tăiat Mitică. Am familia mea. Dumneavoastră nu mai aveți nimic.
***
Mariana a plecat în seara aia. Soțul, care a asistat la tot spectacolul din mașină, n-a mai ieșit nici măcar o clipă.
Zvonurile spun că, peste un an, bărbatul tot a lăsat-o. Și-a găsit alta, care i-a făcut copii. Mariana a rămas singură, cu banii și splendoarea ei.
Mitică n-a mai plecat la București. S-a înscris la facultatea din județ, la inginerie.
Sunt de folos aici, mamă! Trebuie să ridicăm casă nouă.
Iar Catinca? Ei, Catinca s-a luminat ca soarele după furtună. De parcă s-ar fi scos dopul din viața ei la treizeci și opt de ani.
Pe la ea a început să dea târcoale chiar și agronomul ăla de-l bârfeau babele. Om chipeș, văduv.
Viorica îi privea pe toți și plângea. Dar de data asta, de fericire. Greșeala a fost, că doar oameni suntem. Dar inima de mamă acoperă și ce nu poți duce pe lume.
