Pe locul doi
Crina stă acum în hol, simțind cum inima i se strânge când îl vede din nou pe soțul ei pregătindu-se de plecare. Radu deja și-a pus geaca, ține cheile în mână, clar decis să iasă din casă. Crina încremenește, iar degetele se agață instinctiv de marginea dulapului, căutând un sprijin, ceva sigur în momentul acela nesigur.
Radu, iar pleci? vocea îi iese mai stinsă decât ar fi vrut, trădându-i toată îngrijorarea.
Da, răspunde el scurt, nici nu se uită la ea. Oanei îi trebuie cineva la spital. Copilul are iar febră, iar ea abia se ține pe picioare.
Crina simte cum i se face un gol în stomac. Se apropie de el, încearcă să-și păstreze tonul calm, dar vocea îi tremură:
Și copiii noștri? Ieri i-ai promis lui Andrei că-l scoți în parc, iar Ilincăi că-i citești povestea de seară. Te-au așteptat toată ziua! Cum poți să uiți de ei iar și iar?
Radu lasă privirea în jos, își trece mâna prin păr încercând parcă să găsească o scuză. Rușine nu-i e, nici regrete nu arată. El pur și simplu nu agreează explicațiile. Cu atât mai mult cu cât, în mintea lui, face un bine.
Crina, tu știi… oftează și se uită în altă parte. Are nevoie de ajutor. N-are pe nimeni. Copiii sunt bine, n-o să pățească nimic dacă ieșim în parc altă dată, sau dacă le citești tu povestea. E chiar așa grav? Ei sunt sănătoși.
Cuvintele îi stau între ei ca o sticlă rece, iar Crina simte venind valul acela de supărare, greu, amar. Mai face un pas:
O să uite de tine, Radu! izbucnește ea, durerea ieșind la iveală. De când n-ai mai petrecut timp cu copiii tăi, ai idee?
Radu tace. Se uită undeva spre gresia din hol, căutând un răspuns pe care nu-l poate formula. Într-un final, aproape în șoaptă, spune:
Nu pot s-o las singură. E disperată. E mai greu pentru ea decât pentru tine sau copii.
Crina râde scurt, ironic, dar e un râs amar, dureros. Își dă capul pe spate și se abține din greu să nu plângă.
Normal, rostește ea cu atâta amărăciune încât ea însăși se sperie de intensitate. Noi putem aștepta. Ca de obicei.
Radu vrea să spună ceva i se vede pe buze, pe umeri, pe tot corpul. Dar până la urmă doar dă din mână a lehamite și iese afară. Ușa se închide cu un zgomot scurt, și-n hol rămâne doar vagul miros al parfumului său.
Crina se lasă încet pe taburetul mic de la intrare. Picioarele i se înmoaie, ca și cum toată puterea o părăsește. Se cuprinde în brațe, suspinând fără glas, încercând să țină în ea durerea care crește cu fiecare clipă. Din nou a ales alt copil, altă mamă, nu pe ei
Zilele următoare se lungesc într-o rutină fără sfârșit. Dimineața duce copiii la grădiniță și școală, apoi urmează eternul șir de treburi prin casă: spălat, strâns, gătit. Seara o găsește tot mai singură. Radu apare din ce în ce mai rar. Uneori, pe la miezul nopții, Crina aude cheia întorcându-se ușor în ușă. Deschide ochii, ascultă o secundă, dar dimineața el deja nu mai e doar perna rece și mirosul de cafea rămas de la plecarea grăbită.
Zilele se adună în săptămâni, fiecare la fel de apăsătoare. Crina se forțează să creadă că totul e provizoriu, că va trece. Dar în fiecare seară, când se așază în pat, o apasă din ce în ce mai tare întrebarea: dacă nu trece? Dacă așa va fi mereu?
Într-o dimineață, spălând vasele, soapă de pe farfurii se scurge încet, și deodată realizează că nu mai poate continua așa, nici să tacă, nici să pretindă că e totul în regulă. Mâinile îi tremură când scoate telefonul, formând un număr la care nu a sunat niciodată. Pur și simplu nu știa ce să îi spună acelei femei.
Bună, încearcă ea să sune ferm, dar vocea îi tremură. Sunt Crina, soția lui Radu.
La celălalt capăt se lasă o pauză grea, câteva secunde care par o veșnicie. Strânge telefonul atât de tare încât degetele îi înțepenesc. Inima îi bate atât de tare, încât o aude în urechi.
Începe să răspundă Oana o voce calmă, sigură pe sine, cu o ușoară urmă de iritare nedeclarată:
Da, am înțeles. Cu ce pot ajuta?
Crina închide o clipă ochii, adunându-și puterile. Apoi, brusc, aproape tăios:
Poți să încetezi să mai profiți de bunăvoința lui? vocea îi crește fără să vrea. Are familie! Copii! Nu-i mai lăsa să aștepte acasă!
La telefon e tăcere. Crina o vede pe Oana în minte: liniștită, privind pe geam, scuturând din umeri, fără să priceapă cu adevărat cât doare tot ce se întâmplă.
Pricep că te îngrijorezi, răspunde Oana, blând, dar cu un ton ferm. Dar Radu vrea să ajute. Și, sincer, eu nu văd motiv să refuz. Copilul e bolnav, mi-e greu singură.
Crina apasă telefonul și mai tare. Are impresia că dacă-l slăbește o secundă, totul se va destrăma.
Ție ți-e comod, șoptește printre dinți, abia respirând. Te folosești de bunătatea lui.
Chiar am nevoie de sprijin, zice Oana, fără să se scuze sau să ridice tonul. Iar Radu E un om bun. Ce-ar trebui să fie fiecare bărbat.
Crina expiră brusc, durerea și furia topindu-se într-o o oboseală fără margini. Cum poate cineva să vorbească așa despre omul ei, care nu mai e prezent decât fizic?
Îți dai seama că distrugi o familie? vocea îi tremură, dar o ține fermă, lucidă.
Acum pauza e și mai lungă. Când Oana vorbește iar, tonul e tăios, lipsit de blândețe:
Eu nu stric nimic, răspunde clar. Accept ajutor. Alegerea aparține lui Radu. El decide. Dacă nu vă mai vrea, ce pot eu face? Și nu mai suna, te rog.
Convorbirea se termină brusc Oana a închis fără alte discuții. Crina mai ține o clipă telefonul la ureche, ascultând semnalul de ocupat, apoi lasă mâna în jos.
Se apropie de fereastră și își lipește fruntea de sticla rece. Afară viața merge înainte: trec oameni grăbiți, undeva departe se aud râsete de copii, trec mașini. Totul ca înainte. Doar în lumea ei tocmai s-a prăbușit ceva esențial.
Gata. Nu mai poate accepta.
A doua zi dimineața Crina începe să împacheteze. Nu cu panică, nu în grabă, ci ca pentru o călătorie lungă. Împăturește hainele liniștită, pune jucăriile copiilor cu grijă, verifică toate cărțile și lucrurile mici dragi Ilincăi și lui Andrei.
Nu plânge. A plâns cât pentru o viață. De acum trebuie să fie puternică. Pentru ea însăși, pentru copii.
La venirea taxiului, Ilinca, care asistase tăcută la tot procesul, nu mai rezistă:
Mami, noi plecăm undeva? întreabă șoptit, temător.
Crina se așază la nivelul ei și îi ia mânuțele:
Da, iubita mea. Mergem la bunica. Acolo o să fie bine, nu-i așa că-ți place la ea?
Ilinca dă ușor din cap, ochii mari și întrebători.
Se apropie și Andrei. E mai mare, pricepe mai mult decât ar vrea Crina să recunoască. Fața îi e serioasă, de copil mare:
Tata nu vine cu noi? întreabă, privindu-și mama direct.
Crina simte cum o doare tot pieptul. Îi mângâie părul, îl îmbrățișează cu o mână.
Nu știu, Andrei, zice sincer. Avem nevoie de timp, doar noi.
Andrei aprobă din priviri. Nu insistă, doar strânge mai tare mașinuța lui preferată.
Crina mai privește o dată spre apartament. Aici a avut momente fericite, râsete, îmbrățișări. Dar acum nu mai simte că locul îi e acasă.
Ia gențile, ajută copiii să urce în mașină. Taxiul pornește, iar Crina privește înainte, spre drumul necunoscut dinainte nu mai întoarce privirea. În spate rămân speranțe frânte, dar în față se arată, timid, viitorul. Și asta e ceea ce contează.
*
Bunica îi așteaptă la ușă. Nu întreabă, nu se miră, ci doar îi ia pe toți în brațe, unul câte unul, oferindu-le adăpostul și dragostea ei mută.
Crina simte pentru prima oară cum tensiunea coboară. Intră înăuntru, închide ușa, și atunci toate lacrimile nespuse țâșnesc. Se lasă pe un scaun lângă masă, cu capul în poala mamei ei, și plânge liniștit, mult, ca un copil mic. Știe că de data asta nu mai trebuie să fie puternică.
Margareta o mângâie fără multe vorbe. Când lacrimile se opresc, pune ceainicul pe aragaz, iar sunetul acesta obișnuit, liniștit, o readuce treptat cu picioarele pe pământ.
Trec cinci zile. Radu nu sună. Nu întreabă de copii, nu vrea să știe unde sunt de parc-ar fi evident că lipsa lor nu contează.
În a șasea zi sună. Crina tresare când îi vede numele pe ecran, ezită, dar răspunde.
Unde sunteți? vocea lui e pierdută, parcă abia atunci realizează lipsa lor.
La mama. Am plecat, îi răspunde simplu, cu sufletul strâns.
De ce? e doar mirare în vocea lui, nicio fărâmă de neliniște.
Crina oftă adânc. Toate replicile gândite dinainte se risipesc, rămas un adevăr curat:
Pentru că nu mai ești cu noi. De mult.
Se lasă liniște. Îl aude cum respiră greu, străduindu-se să găsească un răspuns.
Vin să vă iau, bolborosește el, ezitant.
Nu, șoptește Crina, cu tot adevărul, dezamăgirea și stropul ei de speranță: Cred că nu ne dorim asta.
Închide telefonul, îl pune încet pe masă. Margareta, martoră tăcută, rostește încet:
Va înțelege. Cândva. Dar nu știm dacă va mai putea schimba ceva.
Dimineața Crina stă în bucătărie. Pe fereastră intră primele raze de soare, dar nu le vede. Ceaiul din față e rece, uitat. Mestecă absent cu lingurița, urmărind cum frunzele se rotesc pe fundul ceștii.
Sună la ușă. Tresare, se ridică, se uită pe vizor. E Radu.
Deschide. Fața lui e palidă, cu cearcăne adânci.
Eu se blochează el de-abia acum am înțeles că nu mai sunteți.
Crina schițează un zâmbet amar.
A trecut o săptămână, spune încet. Ți-ai dat seama greu. Nici măcar o dată nu te-ai gândit la mine sau la copii?
El își răvășește iar părul, străduindu-se să-și găsească cuvintele.
Am crezut că ești la vreo prietenă. Oana mi-a zis că ai sunat-o.
Crina își încrucișează brațele, zid de apărare.
Și ce ți-a spus? îl privește direct.
Că ești geloasă, răspunde, pierdut. Și-i pare rău că s-a ajuns aici.
Crina râde fără bucurie.
Îi pare rău? repetă ea. Dar profită cât timp încă te poate ține aproape, și tu îi permiți.
Se aude foșnet de pași în hol. Copiii vin de la plimbare. Când îl zărește pe tatăl lor, Ilinca se oprește, încordată.
Iar pleci? întreabă încet, fără să-l privească direct.
Andrei nu zice nimic, dar privirea lui e serioasă, matură.
Tot promiți că vei petrece timp cu noi, rostește clar. Dar mereu găsești altceva de făcut.
Radu îi privește ochii i se umezesc o clipă. Deschide gura, dar nu spune nimic. Știe că adevărul e evident.
Crina stă în prag, urmărindu-i. Înțelege din tăcerea lor tot ce trebuia spus.
Radu se fâstâcește. Face un pas spre Ilinca dar fata se ferește, se ascunde după perete. Ochii îi sunt plini de lacrimi nerostite.
Când vrea să se apropie și de Andrei, băiatul se întoarce cu spatele, privind afară.
O să mă schimb, murmură Radu, cu voce șovăielnică. Omul are nevoie de ajutor și numai eu pot face ceva. Nu o să țină mult, două-trei luni…
Crina dă din cap. În gestul ei nu mai e furie, doar o oboseală adâncă, copleșitoare.
S-a terminat, rostește clar. Nu pot trăi cu un om care mereu alege străinii în locul familiei. Nici nu mai pot explica iar și iar copiilor de ce te-au așteptat degeaba.
Dar vă iubesc! Radu se apropie, întinzând mâna.
Atunci de ce ne pui mereu pe locul doi? îl privește atent. Mereu suntem pe planul doi, după altcineva.
El tace. Niciun argument nu mai are sens.
Pleacă, rostește Crina, aproape în șoaptă. Și să nu te mai întorci.
Radu rămâne locului. Privește la copii, la Ilinca, la Andrei. Apoi la Crina cea veselă cândva. Dar acum o vede atât de departe…
Face un pas în spate, apoi altul. Apucă de clanță, deschide ușa. Se oprește o clipă, poate-poate cineva îl va chema. Dar nu spune nimeni nimic.
Ușa se închide cu un zgomot sec. E punctul pus în poveste.
Ilinca izbucnește în plâns. Crina o îmbrățișează strâns, mângâind-o.
O să fie bine, puiule, îi șoptește încercând să-și stăpânească lacrimile.
Andrei vine și el, îi cuprinde mâna. Nu vorbește, dar gestul spune tot.
O să reușim, șoptește Crina privind pe fereastră. Dincolo de perdeaua de ploaie, vede silueta bărbatului care, cândva, era totul.
*
Timpul trece greu în zilele următoare. În fiecare dimineață Crina se trezește spunându-și că va fi mai ușor, dar nu e. Totuși găsește forța să continue: se ridică, pregătește micul dejun, pregătește copiii, face curat, gătește. Orice moment de liniște riscă s-o tragă înapoi la gânduri dureroase.
Se ocupă conștient cu orice: curățenie, spălat, gătit, chiar și traduceri acasă pentru ceva bani în plus. Seara stă la laptop, corectează texte, citește. Pe dinauntru, totuși, e mereu un gol.
Mama nu face predici. Hrănește copiii, se joacă cu ei, le citește seara. Doar stă lângă Crina, la ceai, în liniște. În tăcerea aceea stă toată încurajarea de care are nevoie.
După două săptămâni, abia obișnuindu-se cu noile obiceiuri, primește un apel neașteptat. E Oana. Crina răspunde în ciudă.
Crina, știu că nu vrei să-mi vorbești, dar Oana sună mai umil decât oricând. Radu nu mă mai ajută.
Crina încremenește.
Și?
A locuit la mine în perioada asta, dar ieri a strâns tot și a spus că nu mai poate. Că se simte trădător.
Crina zâmbește amar. Nu mai e furie, doar o ironie tristă.
Vrei să-mi pară rău de el?
Nu. Oana oftează adânc. Vreau doar să recunosc: am greșit. L-am ținut lângă mine pentru că mi-a fost comod, mi-a fost teamă să nu fiu singură cu copilul bolnav. Dar nu trebuia să stric viața altcuiva.
Mulțumesc că ai zis, îi răspunde încet Crina. Dar pentru mine nu mai contează.
Contează, insistă Oana, pentru că el încă vă iubește.
Crina strânge ochii. Nu se mai lasă copleșită de emoții. Știe: dacă ar ceda iar, totul ar reîncepe.
Dacă ne-ar fi iubit, am fi fost pe primul loc, spune simplu. Nici nu și-a dat seama că am lipsit o săptămână.
E liniște pe fir. Oana abia murmură un Îmi pare rău.
Copiii dorm. Crina e singură cu gândurile și amintirile ei. Radu a realizat ceva, dar prea târziu.
Inspiră adânc. Știe acum: e finalul. Nu finalul durerii, nici al amintirilor, ci doar sfârșitul incertitudinii. De acum are un drum limpede în față de construit de la zero.
*
Radu apare după o lună. E seară. Crina tocmai pune masa, copiii stau la ciorba caldă, mama împarte porțiile. Se aude la ușă. Crina se miră, nu așteaptă pe nimeni. Se uită în vizor, rămâne nemișcată.
Deschide. Radu e și mai tras la față, parcă lipsit de vlagă, cu hainele umede de la ploaia de afară.
Pot intra? șoptește.
Crina nu mișcă.
Pentru ce? întreabă simplu.
Radu privește jos, apoi din nou la ea. Fiecare cuvânt îi iese greu:
Am realizat că am pierdut ce e mai important. I-am spus Oanei să nu mai conteze pe mine. Vreau să mă întorc. Dacă vrei.
Ilinca îl vede de după Crina și fuge înapoi în bucătărie. Andrei, la masă, nu ridică deloc privirea.
Copiii nu vor să te vadă, zice Crina fără niciun pic de triumf. Și eu nu mai vreau să-mi fie teamă că iar vei pleca. Să trăiesc din așteptare.
Nu mai plec! Radu face un pas, dar Crina îl oprește.
Ai plecat deja demult. N-ai observat când ai trecut granița.
Radu înghite în sec. Caută cuvinte de iertare.
Sunt dispus să repar, să muncesc, să fiu aici…
Crina clatină din cap. Nu mai are lacrimi, ci doar o liniște lucidă.
Dar ei? arată spre copii. Andrei nu mai joacă fotbal, ai ratat trei meciuri. Ilinca desenează doar pe mine și pe bunica. Nu ai lipsit, te-ai șters din viața lor.
El începe ceva, dar atunci se aude mama ei din bucătărie, calm și autoritar:
Crina, hai să strângem masa, te rog!
Un simplu semnal Crina nu e singură, nu mai e pierdută.
Ea îl mai privește o clipă pe Radu, pentru ultima dată.
Pleacă, Radu. Noi nu mai suntem familia ta.
El ezită, întârzie, dar când vede că nu cedează nimeni, iese încet, trăgând după el liniștea apăsătoare.
Crina închide ușa. Iese Ilinca și i se agață de picior. Andrei se ridică, o îmbrățișează strâns. Margareta vine și ea, punând mâna pe spatele fetei ei.
În liniștea apartamentului, se aude doar ploaia în geam. Ritmul unei vieți noi, fără îndoieli
*
După jumătate de an, viața Crinei intră într-un alt ritm. Închiriază o garsonieră cochetă, aproape de serviciu. Timpul câștigat îl petrece cu copiii: lecții, povești, joacă. Mama s-a mutat în alt oraș, la sora ei, care avea nevoie de ajutor, dar nevoia de a vorbi zilnic a rămas și le adună seara pe toți la telefon.
Ilinca, pasionată de scenă, merge la un cerc de teatru. Casa răsună de povești despre repetiții, costume și spectacole. Face roluri, recită poezii, organizează mici spectacole acasă. În ochii ei sclipirea s-a întors.
Andrei, mereu serios și calculat, se dedică șahului. Are club online, joacă, învață strategii. Uneori, ea joacă cu el, chiar dacă de cele mai multe ori pierde dar serile acelea pe tabla de șah devin tradiția lor.
Viața merge, nu perfect, dar omenește. Se strică frigiderul, Andrei mai ia o notă proastă la engleză, Ilinca nu e aleasă pentru rolul principal. Dar toate sunt simple griji peste care trec împreună.
Într-o seară, după o zi grea, Crina se întoarce spre bloc. La scară, îl zărește pe Radu, cu o plasă de fructe.
Am vrut doar să vă întreb dacă sunteți bine, rostește el încet.
Ea se oprește. Simte doar liniște.
Suntem bine, răspunde, scurt.
Mă bucur. Sincer.
Crina încuviințează. În ochii ei e pace.
Atunci e mai bine să nu mai vii.
Nu insistă. Doar întreabă, stins:
Mă vei ierta vreodată?
Se gândește un moment la toate: nopți nedormite, dureri, dar și clipele rare de fericire. Îl privește:
Te-am iertat deja. Dar nu mai vreau trecutul înapoi.
Radu pleacă încet. Crina îl urmărește până dispare în amurg.
Se întoarce în bloc. Pe palier miroase a cozonac de la vecina. Pe scări, de sus, se aude vocea Ilincăi, povestind cu pasiune, și Andrei, comentând o partidă de șah.
Crina intră. Scoate pantofii, inspiră adânc. În acest apartament domnește liniștea nu cea apăsătoare, ci una caldă, plină de viață. Aici nu mai există așteptare sau durere. Aici e loc pentru ei, pentru Crina, Ilinca și Andrei.
Pentru o viață nouă.
