Pe pensia ei, Doamna Mara, în afara plăților obligatorii pentru utilități și a cumpărăturilor de la vânzările en-gros, își îngăduia un mic cadou – un pachețel de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite și atunci când ea decupa colțul pachetului, emanau un parfum amețitor. Trebuia să inspiri neapărat cu ochii închiși, abandonându-te tuturor simțurilor, cu excepția mirosului, și atunci se petrecea un miracol! Odată cu aroma încântătoare, un val de putere părea să-i străbată corpul, mintea îi evoca visuri de tinerețe despre ținuturi îndepărtate, visa la valurile oceanului, la vuietul ploii tropicale, la foșnetele tainice ale junglei și la strigătele sălbatice ale maimuțelor care alergau pe liane…
Nimic din toate acestea nu le văzuse vreodată, dar poveștile tatălui său, aflat mereu în expediții de cercetare în America de Sud, le ținea minte. Când revenea acasă, îi plăcea să-i povestească Doinei despre aventurile sale din Valea Amazonului, sorbind dintr-o cafea tare, iar aroma acesteia îi amintea mereu de el – călătorul slăbuț, vânjos și ars de soare. Știa dintotdeauna că părinții nu-i erau cei naturali.
Își amintea cum la începutul războiului, când era o fetiță de trei ani care-și pierduse familia, a fost găsită de o femeie, care i-a devenit mamă pentru totdeauna. Apoi – ca toată lumea: școala, studiile, munca, căsătoria, nașterea unui fiu, iar acum sfârșitul – singurătatea. Fiul său, acum douăzeci de ani, la insistențele soției, a ales să locuiască într-o altă țară și trăia bine cu familia sa în Chișinău. În toată această perioadă a vizitat orașul natal doar o dată. Își vorbeau la telefon, iar el îi trimitea lunar bani, dar ea nu-i cheltuia – îi aduna într-un cont special deschis. În douăzeci de ani se adunase o sumă frumușică, care avea să-i revină într-o zi fiului. Apoi…
În ultima vreme, îi trecea des prin minte gândul că a trăit o viață bună, plină de griji și iubire, dar – străină. Dacă nu ar fi fost războiul, ar fi avut cu totul altă familie, alți părinți, o altă casă părintească. Prin urmare, destinul i-ar fi fost altul. Nu-și amintea prea bine părinții biologici, dar adesea își amintea de o fetiță – o camaradă de vârstă, care era mereu alături în acei ani aproape infantili. O chema Mihaela. De câte ori nu le strigau: „Mihaela și Doina!” Ce erau ele una pentru cealaltă? Prietene, surori?
Gândurile i-au fost întrerupte de sunetul scurt al telefonului mobil. A privit ecranul – pensia îi intrase pe card! Ce bine, exact la timp! Putea merge să facă o plimbare până la magazin, să-și cumpere cafea – ultima o preparase ieri dimineață. Bătând ușor cu bastonul pe trotuar și ocolind bălțile de toamnă, a ajuns la intrarea în magazin.
La ușă stătea o pisicuță tărcată, privind temător când la trecători, când la ușile de sticlă. Mila i se mișcă în inimă: „Îngheață, biata de ea, și-i flămândă, probabil. Te-aș lua acasă, dar… Cui i-ai mai trebui după mine? Iar eu am rămas… azi sau mâine.” Totuși, cu milă față de sărmană, i-a cumpărat un pachețel ieftin de hrană.
A turnat cu grijă conținutul gelatinos într-o tavă de plastic, iar pisica aștepta răbdătoare, privind cu ochi îndrăgostiți binefăcătoarea. Ușile magazinului s-au deschis larg și pe prag a ieșit o femeie corpolentă, a cărei expresie facială nu prevestea nimic bun. Fără un cuvânt, a lovit cu piciorul tava cu mâncare, împrăștiind bucățile gelatinoase pe trotuar.
– Le spui și le spui, dar degeaba! – a răcnit ea. – Nu trebuie hrănite pe aici! – Nervos, s-a întors și a plecat.
Pisica, uitându-se cu grijă în jur, a început să adune bucățile de pe trotuar, în timp ce Doamna Mara, sufocată de indignare, a simțit primul junghi al unui atac iminent. S-a grăbit spre stația de autobuz – doar acolo erau bănci. Așezându-se pe una dintre ele, a scotocit febril prin buzunare, în speranța de a găsi medicamentele, dar în zadar.
Durerea lovea nemilos în valuri, capul parcă îi era strâns în menghine, i se întuneca privirea, și un geamăt îi scăpa din piept. Cineva i-a atins umărul. A deschis cu greu ochii – o tânără fata se uita speriată la ea:
– Vă e rău, bunicuțo? Cum vă pot ajuta?
– Acolo, în punga. – Doamna Mara a mișcat încet mâna. – Pachetul de cafea. Deschide-l.
S-a aplecat asupra pachetului, a inspirat parfumul boabelor prăjite o dată, de două ori. Durerea nu a trecut, dar s-a slăbit.
– Mulțumesc, draga mea. – A spus slab Doamna Mara.
– Eu sunt Alina, dar mulțumiți pisicuței. – A zâmbit fata. – A fost lângă dumneavoastră și a mieunat așa tare!
– Și ție mulțumesc, fata mea dragă. – Doamna Mara a mângâiat pisica care stătea alături pe bancă. Aceeași pisică tărcată.
– Ce vi s-a întâmplat? – a întrebat cu interes fata.
– Un atac, draga mea, migrenă. – A mărturisit Doamna Mara. – M-am enervat, se întâmplă…
– Vă conduc acasă, vă va fi greu să ajungeți singură…
– …și bunica mea are atacuri de migrenă. – Povestea Alina, în timp ce beau împreună o cafea slabă cu lapte și biscuiți în apartamentul Doamnei Mara. – De fapt, ea e străbunica mea, dar eu îi zic „bunica”. Ea locuiește la țară, împreună cu bunica mea, mama și tata. Iar eu sunt aici la școala de asistente medicale. Bunica, ca și dumneavoastră, îmi spune fata mea dragă. Și încă ceva – semănați atât de mult cu ea, încât la început am crezut că sunteți ea! N-ați încercat niciodată să vă căutați rudele, pe cele adevărate?
– Alina, draga mea, cum să le găsești? Aproape că nu mi le amintesc. Nici numele meu de familie, nici de unde sunt. – Spunea Doamna Mara, mângâind pisica încălzită în poală. – Îmi amintesc bombardamentul, când mergeam cu căruța, apoi tancurile…
Fugeam, fugeam atât de tare încât nici pe mine nu mă mai recunoșteam! Groază! O groază pe viață! După aceea, o femeie m-a găsit, i-am spus mamă toată viața mea, și pentru mine ea este acum mama. După război, s-a întors soțul ei și a devenit cel mai bun tată din lume pentru mine! Din toate mi-a rămas doar numele. Iar familia mea adevărată probabil a pierit acolo, sub bombe. Și mama, și Mihaela…
Nu a observat când, la acestea cuvinte, Alina s-a oprit și a privit-o cu ochi mari și albaștri:
– Doamna Mara, aveți o aluniță pe umărul drept, în formă de frunză?
Surprinsă, gazda s-a înecat cu cafeaua, iar pisica a privit atent spre ea.
– De unde știi tu asta, dragă?
– Bunica are una exact la fel. – A spus încet Alina. – O cheamă Mihaela. Până acum nu își poate stăpâni lacrimile când își amintește de surioara ei – gemena, Doina. A dispărut în timpul bombardamentului, la evacuare. Când fasciștii le-au tăiat calea, au fost nevoiți să se întoarcă acasă, unde au trecut prin ocupație. Dar Doina a dispărut. N-au mai găsit-o oricât au căutat…
De dimineață, Doamna Mara nu-și găsea locul. Își făcea drum de la fereastră la ușă, așteptându-și oaspeții. Pisica tărcată nu se despărțea nici o clipă de ea, privindu-i fața cu îngrijorare.
– Nu te îngrijora, Margareta, sunt bine, – liniștea gazda pisica. – Doar că inima îmi bate…
În cele din urmă, soneria ușii a sunat. Doamna Mara a deschis ușa cu emoții.
Două femei în vârstă se uitau una la alta, cu priviri pline de speranță. Parcă într-o oglindă vedeau același albastru pierdut al ochilor, buclele argintii ale părului și ridurile melancolice de la colțurile buzelor.
În cele din urmă, oaspeții au suspinat ușurați, au zâmbit, au făcut un pas înainte și au îmbrățișat gazda:
– Bună, Doina!
Iar pe prag, ștergându-și lacrimile de fericire, stăteau oamenii dragi…
