Cu pensia ei, Maria Ilinca, pe lângă plățile lunare obligatorii și achiziția de alimente la reducere, își permitea să își facă un mic cadou – un pachet de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite și, când tăia colțul pachețelului, miroseau îmbătător. Trebuia să inhaleze aroma cu ochii închiși, lăsându-se purtată doar de simțul mirosului, iar atunci se întâmpla minunea! Odată cu parfumul deosebit, parcă îi venea forță în trup, iar amintirea visurilor de copilă, călătorii în țări îndepărtate, i se întorcea, își imagina valurile oceanice, vuietul unei ploi tropicale, șoaptele misterioase din junglă și țipetele sălbatice ale maimuțelor care se cățărau pe liane…
Niciodată nu văzuse nimic din toate acestea, dar poveștile tatălui său, care dispărea adesea în expediții de cercetare în America de Sud, le ținea minte. Când el era acasă, îi plăcea să-i spună Mariei despre aventurile din valea Amazonului, sorbind dintr-o cafea tare, iar aroma aceasta îi amintea mereu de el – un călător uscățiv, musculos și bronzat. Știa că părinții ei nu erau biologici.
Își amintea cum, la începutul războiului, când era o fetiță de trei ani, a fost găsită de o femeie care a devenit mama ei pe viață. Apoi – așa cum e pe la noi: școală, facultate, muncă, căsătorie, nașterea unui fiu și, în sfârșit, singurătate. Fiul ei, în urmă cu vreo douăzeci de ani, la insistențele soției, a ales să se stabilească în altă țară și trăia bine cu familia în orașul Haifa. În tot acest timp, vizitase locurile natale doar o dată. Vorbeau la telefon, iar fiul îi trimitea lunar bani, pe care ea nu îi cheltuia – îi punea deoparte într-un cont special. În douăzeci de ani se acumulase o sumă frumușică, se va întoarce fiului. După…
În ultima vreme, gândul că a trăit o viață bună, plină de dragoste și grijă, dar – străină, nu o părăsea. Dacă nu ar fi fost războiul, ar fi avut o altă familie, alți părinți, o altă casă. Adică și soarta ar fi fost altfel. Părinții biologici nu îi mai aminti, dar deseori își aducea aminte de o fată – de vârsta ei, care a fost mereu lângă ea atunci, în acei ani fragili de început. O chema Maria. Așa și auzea chiar și acum, cum le chemau ambele: – „Marioara, Maricica!” Ce erau una celeilalte? Prietene, surori?
Gândurile acestea i-au fost întrerupte de un semnal scurt al telefonului mobil. S-a uitat la ecran – venise pensia pe card! Foarte bine, exact la timp! Se putea plimba până la magazin, să cumpere cafea – ultima o făcuse ieri dimineață. Lovind ușor trotuarul cu bastonul, ocolind bălțile de toamnă, s-a apropiat de intrarea în magazin.
Lângă ușă stătea o pisicuță gri, cu dungi, privindu-i când pe trecători, când ușile de sticlă. Mila îi cuprinse inima: – „Îngheață, sărăcuța, și probabil că și foame îi este. Te-aș lua acasă, însă… Cui îi vei mai trebui după mine? Iar mie mi-a mai rămas… Dacă nu azi, atunci mâine.” Dar, mânată de compasiune, i-a cumpărat un pachețel ieftin de mâncare pentru pisici.
Ea turna cu grijă masa gelatinoasă într-un recipient de plastic, și pisica aștepta cu răbdare, uitându-se cu ochi iubitori la binefăcătoarea sa. Ușile magazinului s-au deschis brusc și a ieșit o femeie voluminoasă, al cărei chip nu arăta nimic prietenos. Fără niciun cuvânt, a dat cu piciorul în recipient în așa fel încât bucățile de jeleu s-au împrăștiat pe trotuar:
– Le spui, le spui și nu pricep deloc! – a răcnit ea. – Nu au ce căuta hrană aici! – și, întorcându-se cu o mișcare nervoasă, a plecat.
Pisica, uitându-se temătoare, a început să adune bucățele de mâncare de pe trotuar, iar Maria Ilinca, sufocându-se de indignare, a simțit primul crâmpei al crizei care se apropia. S-a grăbit spre stația de autobuz – doar acolo erau bănci. Așezându-se pe una dintre ele, scotocea febril prin buzunare, sperând să găsească medicamentele, dar în zadar.
Durerea se revărsa fără milă în valuri, capul îi era ca prins într-o menghină, vederea i se încețoșa, iar din piept îi scăpa un geamăt. Cineva i-a atins umărul. Cu greu a deschis ochii – o fată tânără o privea speriată:
– Vă simțiți rău, bunică? Cum vă pot ajuta?
– În geantă, e un pachet de cafea. Scoate-l și desfă-l.
Ea s-a aplecat asupra pungii, a inspirat mireasma boabelor prăjite odată, de două ori. Durerea nu a dispărut, dar s-a atenuat.
– Îți mulțumesc, copilă. – A spus încet Maria Ilinca.
– Eu sunt Diana, dar mulțumiți-i pisicii. – Zâmbi fata. – Era lângă dumneavoastră și mieuna așa tare!
– Mulțumesc și ție, dragă. – A mângâiat Maria pisica, care ședea chiar lângă ea, pe bancă. Aceeași tărcată.
– Ce vi s-a întâmplat? – întreba cu compasiune fata.
– Migrenă, copilă dragă. – A recunoscut Maria Ilinca. – M-am supărat prea tare…
– Vă conduc până acasă, vă va fi greu să ajungeți singură…
– … Și bunica mea are migrene uneori. – Povestea Diana, în timp ce beau cafeaua slabă cu lapte și biscuiți în apartamentul Mariei Ilinca. – De fapt, este străbunica, dar îi zic „bunica”. Ea locuiește la țară, cu bunica, mama și tata. Eu studiez aici, la școala sanitară, să devin asistentă. Bunica, ca și dumneavoastră, îmi zice „copilă”. Și încă ceva – semănați atât de bine cu ea, încât la început am crezut că sunteți ea! Nu v-ați gândit niciodată să vă căutați rudele adevărate?
– Diana, copilă, cum să le găsesc? Aproape că nu-mi amintesc nimic de ele. Nici numele de familie, nici de unde sunt de fel. – Povestea Maria Ilinca, netezind pisica care se cuibărise pe genunchii ei. – Îmi amintesc bombardamentele, când mergeam cu căruța, apoi tancurile… Și eu alergam, alergam de nu mă mai țineam minte! Groază! Toată viața am trăit cu această groază! Apoi m-a găsit o femeie, pe care am considerat-o mamă întreaga viață, iar acum ea este mama mea. După război a venit soțul ei și mi-a fost cel mai bun tată din lume! Din trecut mi-a rămas doar numele. Familia mea adevărată, probabil, a murit sub bombe. Și mama, și Marioara…
Nu a observat că, după aceste cuvinte, Diana a tresărit și a privit-o cu ochi mari, albaștri:
– Maria Ilinca, aveți cumva o aluniță pe umărul drept, în formă de frunză?
Surprinsă, gazda a înghițit din cafea, iar pisica o privea atent.
– De unde știi asta, copilă?
– Și bunica mea are una la fel. – A spus încet Diana. – Numele ei este Maria. Nu poate să nu lăcrimeze când își amintește de surioara ei, geamăna, Maricica. A dispărut în timpul bombardamentului, la evacuare. Când naziștii le-au tăiat calea, a trebuit să se întoarcă acasă și au supraviețuit ocupației acolo. Dar Maricica a dispărut. Oricât au căutat-o, nu au mai găsit-o…
Încă de dimineață, Maria Ilinca nu-și putea găsi locul. Plimbându-se de la fereastră la ușă, aștepta cu nerăbdare musafiri. Pisica, cea cu dungi, nu se depărta de ea nici un pas, privindu-i cu îngrijorare chipul.
– Nu-ți face grijă, iubita mea, sunt bine, – o liniștea stăpâna pisica. – Doar inima îmi bate tare…
În sfârșit, soneria ușii a sunat. Maria Ilinca, emoționată, a deschis ușa.
Două femei în vârstă, împietrind, se priveau una pe cealaltă cu speranță în ochi. Ca într-o oglindă, își vedeau nuanța albastră a ochilor, părul cărunt și buclele încărcate de ani.
În cele din urmă, oaspetele a oftat ușurată, a zâmbit, a pășit spre gazdă și a îmbrățișat-o:
– Salut, Maricica!
Iar în prag, ștergând lacrimi de fericire, stăteau oameni dragi…
