Nadia stătea în hol și se uita la doi băieți cu ghiozdane identice. În spatele lor, Andrei se profila, ținând câte o geantă uriașă în fiecare mână. Miercuri. O miercuri obișnuită, nu sâmbătă.
— Pe cine ai adus în casa mea? întrebă ea cu vocea calmă. — Ne-am înțeles că pruncii din prima ta căsătorie nu stau cu noi.
Andrei se strecură pe lângă ea în coridor și lăsă gențile pe jos.
— Nu începe, Nadia. S-au schimbat circumstanțele. O lună, poate două.
— Poate trei? Nadia se aplecă lângă gemeni, le zâmbi, le mângâie capetele. — Băieți, duceți-vă în cameră, pe raft e un constructor. Jucați-vă până vorbim noi cu tata.
Copiii plecară. Nadia închise ușa și se întoarse spre soț.
— Andrei, am înțeles bine? Ți-ai adus copiii miercuri, cu bagajele, și mă pui în fața faptului împlinit?
— Și ce trebuia să fac? Sunt fiii mei! Sau vrei să doarmă pe stradă?
— Logică interesantă. Când ne-am căsătorit, ai jurat că băieții vor sta cu Cristina. Îți amintești? Sau ai memorie selectivă, ca meniul dintr-o cantină ieftină – doar ce-ți convine?
— E temporar!
— Temporar înseamnă sâmbătă și duminică. Două genți și trei luni înseamnă mutare. Simți diferența?
Andrei începu să umble de colo-colo pe hol.
— Nu am de gând să-ți dau socoteală pentru copiii mei. Și asta e și casa mea.
— Nu, Andrei. E apartamentul meu. A fost înainte de tine și va fi și după. Și înainte să mai spui „al meu” o dată, uită-te în acte. E un singur nume, și nu e al tău.
Nadia scoase telefonul și formă numărul soacrei. Andrei tresări.
— Închide. Să nu îndrăznești să suni la mama mea!
— De ce? Tu iei decizii pentru amândoi – poate nici ea nu știe că a devenit bunică cu normă întreagă?
— Nadia, te avertizez!
— Mă avertizezi? De ce? Că peste cinci minute doamna Galina va afla cum își face fiul ei de cap cu apartamentul altcuiva?
Sună. Soacra răspunse după al treilea semnal.
— Doamnă Galina, bună seara. Spuneți, știți că Andrei i-a adus pe Matei și Timur la noi? Definitiv. Cu bagajele.
Pauză. Apoi vocea soacrei – mirată și pierdută.
— Nadia, n-am știut nimic. Nu mi-a spus un cuvânt. Cum adică, cu bagajele?
— Două genți mari. Și vorba „o lună, poate două, poate trei”. De-aia întreb – e plan de familie sau improvizația lui personală?
— Doamne. Nadia, îți sunt atât de recunoscătoare pentru răbdare. Tu oricum te ocupi de băieți în fiecare weekend, în timp ce el umblă pe la prieteni. Vorbesc eu cu el.
— Mulțumesc. Dar cred că mă descurc singură. Aș vrea adresa Cristinei. Vreau să înțeleg de ce și-a trimis copiii.
Soacra dictă adresa. Andrei stătea palid, lipit cu spatele de perete.
— De ce-ți trebuie adresa ei? Ce ai de gând?
— Tu de ce ai îngălbenit? Dacă e totul curat, de ce-ți frică?
— Nu te băga acolo, Nadia. Nu e treaba ta.
— Nu e treaba mea? Băieții sunt în apartamentul meu, dorm pe canapeaua mea, mănâncă la masa mea. În fiecare sâmbătă și duminică desenez cu ei, mă plimb, îi hrănesc – iar tu între timp ești „la prieten” sau „la mama”. Care, după cum s-a aflat, nici pe ea n-o vezi. Atunci unde mergi sâmbăta, Andrei?
— Nu sunt obligat să dau socoteală!
— Corect. Nu ești obligat. Dar nici eu nu sunt obligată să fiu babysitter pentru copiii altora, în timp ce tatăl lor se distrează pe undeva.
Nadia se apropie și-i privi în ochi.
— Dă-mi numărul Cristinei.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu! Destul cu interogatoriul!
— Știi, Andrei, când omul n-are ce ascunde, nu țipă. Doar dă numărul și bea compot liniștit. Tu acum semeni cu o pisică prinsă cu peștele în gură. Și peștele l-ai înghițit, și mutră nevinovată nu poți să faci.
Andrei tăcu. Nadia dădu din cap.
— Bine. E târziu. Băieții sunt obosiți. Le fac patul în sufragerie. Mâine reluăm discuția.
Noaptea fu grea. Nadia stătea cu ochii deschiși și-și amintea vorbele Ritei, prietena ei, spuse acum un an.
„Pregătește-te de o surpriză, și n-o să-ți placă. Sora mea, Veronica, a avut aceeași poveste – a divorțat, copilul la ea, dar la prima ocazie îl dă fostului. Nu pe o zi – pe săptămâni, pe luni. Și pensia alimentară o cere regulat. Fostul ei a plecat în alt oraș până la urmă, să nu înnebunească.”
Atunci Nadia a dat din mână. Rita exagerează mereu. Dar acum fiecare cuvânt suna ca o profeție.
Dimineața, Andrei se pregăti de plecare.
— Trebuie să plec. Am treburi.
— Sigur. Mereu ai treburi. Sâmbăta – mai ales.
— Iar începi?
— N-am început încă. Du-te. Eu am grijă de băieți. Ca întotdeauna.
El ieși. Nadia așteptă douăzeci de minute, îi îmbrăcă pe gemeni și-i duse la doamna Galina.
Soacra deschise ușa, îi văzu pe nepoți și înțelese imediat.
— Intrați, drăguții mei. Bunica face clătite.
Băieții o luară la fugă înăuntru. Doamna Galina o opri pe Nadia de mână.
— Nadia, iartă-l. Nu știu ce i s-a întâmplat. Și pe mine mă minte.
— Doamnă Galina, am nevoie de adresa exactă a Cristinei. Mi-ați dat strada, dar numărul și apartamentul?
— Strada Ștefan cel Mare, paisprezece, apartamentul patruzeci și unu. Nadia, nu acționa la nervi.
— Nu acționez. Deschid cu grijă. Ca un chirurg.
Nadia merse la adresă. Scară, etajul patru, ușă cu numărul patruzeci și unu. Sună. Pași. Zăvorul se deschise.
Ușa fu deschisă de Andrei.
O secundă. Două. Trei. Fața i se lungi, gura i se deschise, iar ochii începură să alerge, ca la un om prins în cea mai evidentă minciună.
Nadia îl privi în tăcere. Apoi coridorul din spatele lui – o haină de femeie pe cuier, papuci. Apoi iar soțul.
Nu scoase niciun cuvânt. Se întoarse și începu să coboare scările.
— Nadia! Așteaptă! Nu e… Doar am ajutat! S-a stricat robinetul, a sunat, am venit!
Vocea o ajungea din urmă, ricoșând de pe pereții scării. Nadia nu se întoarse. Ieși în curte, trase adânc aer și scoase telefonul.
Primul apel – către un meșter de încuietori.
— Bună ziua. Trebuie să schimb un yală la ușa de intrare. Vă dictez adresa. Puteți într-o oră? Perfect.
Al doilea apel – o firmă de transport.
— Bună ziua. Am nevoie de doi hamali pentru strâns și dus lucruri. Volum mic – câteva saci de haine, un birou, un scaun. Adresa de livrare e alta. Da, totul într-o singură cursă.
Nadia merse pe stradă cu pas hotărât. Totul era clar. Cristina îi dăduse copiii lui Andrei, de fapt Nadiei, ca să elibereze apartamentul pentru întâlniri cu fostul soț. Schema clasică: copiii – la altcineva, amantul – înapoi.
Dar Cristina avea soț legal – Oleg. Doamna Galina îi menționase numele. Și Nadia știa deja ce să facă.
Când ajunse acasă, meșterul stătea deja la scară cu geanta de scule. Hamalii veniră după cincisprezece minute. Nadia deschise apartamentul și, calmă, metodică, fără grabă, strânse lucrurile lui Andrei.
Geaca lui de iarnă. Ghetele lui. Trei rafturi de cărți. Biroul din cabinet, scaunul rabatabil, doi saci de haine. Lucrurile copiilor – cu grijă, în pungi. Jucăriile. Ghiozdanele.
— Unde ducem? întrebă șeful hamalilor.
— Strada Ștefan cel Mare, paisprezece, apartamentul patruzeci și unu. Lăsați la ușă. Dacă nu deschid – lângă scară.
Meșterul schimbă yalaua în patruzeci de minute. Îi dădu trei chei noi. Nadia plăti, închise ușa și se așeză pe jos în holul tăcut.
Telefonul sună după o oră și jumătate. Numărul lui Andrei.
— Nadia! Ce-ai făcut?! M-a sunat Cristina, țipă că au adus niște saci!
— Corect. Sunt lucrurile tale. Și ale copiilor tăi. Le-am trimis la singura adresă unde, se pare, îți petreci sâmbetele.
— Ai înnebunit! Are soț! Oleg vine seara – ce-o să creadă?!
— De Oleg nu-ți face griji. I-am scris deja. I-am trimis adresa, ora vizitei tale și un scurt rezumat al „robinetelor stricate”. S-a dovedit un om foarte înțelegător. Mi-a răspuns cu un singur cuvânt: „Mulțumesc”.
— Tu… Tu n-ai făcut asta.
— Am făcut, Andrei. Și aș fi făcut-o mai devreme, dacă nu ți-aș fi crezut fiecare vorbă un an întreg. Știi, e chiar amuzant – erai atât de sigur de prostia mea, că ai încetat să te mai ascunzi. Ți-ai adus copiii miercuri, iar tu ai plecat la Cristina pe ușa din față. Nici măcar n-ai întors capul – poate nevasta e după colț?
— Nadia, ascultă…
— Nu, tu ascultă. Băieții sunt la doamna Galina. Sănătoși, hrăniți, se joacă cu constructorul. Yalaua am schimbat-o. Cererea de divorț o depun luni.
— Nu poți face asta! Noi…
— Noi ce? Ne-am înțeles? Da, Andrei, ne-am înțeles. Copiii – cu Cristina. Weekendurile – ale noastre. Fidelitatea – reciprocă. Ai încălcat toate trei puncte într-un an. Dacă era contract, ți se aplica penalizare.
— Nu ți-am fost necredincios!
— Ai deschis ușa apartamentului fostei tale soții sâmbătă dimineața, în papuci de casă. Asta, desigur, poate fi numit „ajutor la robinet”, dar atunci ești cel mai prost instalator din oraș – pentru că robinetul tot nu s-a reparat.
Andrei tăcu. Nadia auzi cum respiră greu.
— De unde știi de robinet?
— Am auzit azi-noapte cum repetai povestea. Bolboroseai în baie, credeai că dorm. „S-a stricat robinetul, a sunat, am venit doar să ajut.” Andrei, nici măcar nu minți cu talent. Măcar „a spart o țeavă” sună mai solid.
— Nadia, vin acasă. Vorbim normal.
— Nu veni. Cheile sunt altele. Discuția s-a terminat. Vreau să-ți amintești ceva: am acceptat să mă mărit cu tine știind de copii. I-am iubit. În fiecare weekend – parc, desen, cărți, iar tu între timp, chipurile, la prieten sau la mama. Doamna Galina, de altfel, a confirmat – n-ai fost la ea nici măcar o dată în ultimele patru luni.
— Ea a zis asta?!
— Nu numai asta. A zis: „Nadia, îți mulțumesc că-l înduri pe fiul meu. Nu merită.” Și știi ce? Are dreptate.
— N-am unde să mă duc.
— Ai adresa Cristinei, unde te simți ca acasă. Ai adresa doamnei Galina, care așteaptă explicații. Ai, în fine, toată planeta Pământ – încape loc. Apartamentul meu nu mai e pe listă.
Nadia închise și bloca numărul. Apoi bloca toate posibilitățile de contact. Apoi se așeză pe scaunul din hol și stătu un minut în tăcere.
Telefonul sună de pe un număr necunoscut. Răspunse.
— Nadia? Sunt Oleg. Soțul Cristinei. Fostul soț, se pare, începând de azi.
— Oleg. Îmi pare rău că așa a ieșit.
— Nu vă pare rău. Bănuiam de mult, dar nu aveam dovada. Mi-ați făcut cadou această dovadă. Sacii cu lucrurile lui la ușa mea – ăsta, știți, e mai convingător decât orice fotografie.
— Stătea în papucii dumneavoastră.
— În verzi? Cu dinozauri?
— Nu. În gri, în carouri.
— Ăia sunt papucii mei de gală. Incredibil. Poartă și papuci străini.
Amândoi tăcură. Apoi Oleg râse încet.
— Știți, Nadia, stau acum pe balcon, mă uit la doi saci de haine lângă scară – și mă simt ușurat. Ca și cum mi s-a extras un dinte care mă durea de trei ani.
— Dintele nu se extrage, se scoate.
— La mine era un dinte care numai cu amputare se scotea.
— Noroc, Oleg.
— Și dumneavoastră. Se pare că suntem în aceeași barcă. Numai că dumneavoastră vâsliți mai repede – eu aș mai fi stat o lună în dubii.
Sună Rita.
— Nadi, ce faci? Te-am văzut online, dar nu scrii.
— Rita, ai avut dreptate.
— Despre surpriză?
— Despre surpriză. Nu mi-a plăcut.
— Spune.
— Și-a adus copiii cu bagajele, iar el se ducea la fosta. M-am dus la adresă – el mi-a deschis ușa. În papuci de casă. Surpriză.
— Și tu ce-ai făcut?
— Am schimbat yalaua, i-am trimis lucrurile cu hamalii la fostă, i-am scris soțului ei, depun divorț.
— În câte ore ai reușit?
— În patru. Poate trei și jumătate.
— Nadia, ești robot. Eu aș fi plâns o săptămână în pernă.
— Plâng după. Acum n-am timp. Acum trebuie să sun la doamna Galina să văd dacă băieții au cinat.
În același timp, Andrei stătea în mijlocul străzii cu telefonul care vibra neîncetat. Cristina suna a șasea oară. Oleg îi trimisese un mesaj din trei cuvinte: „Ia-ți lucrurile. Nemernicule.” Mama scrisese: „Vino. Vorbim.”
Nu răspundea nimănui. Stătea și se uita la ecran, unde fiecare apel era o sentință.
Acum un an totul era perfect. Nevasta îl iubea, copiii erau plasați, fosta era disponibilă, soțul ei nu știa nimic. Construcție ideală. Ca un castel din cărți de joc.
Castelul din cărți se prăbușise în patru ore. O singură plimbare a Nadiei la adresa respectivă – și totul s-a făcut praf. Nevasta a schimbat yalaua. Oleg a aflat adevărul. Mama așteaptă explicații. Cristina e în panică.
Telefonul sună iar. Cristina.
A închis. A băgat telefonul în buzunar. Și a pornit pe stradă, fără să știe încotro, fără să știe de ce, fără să știe – ce acum.
Iar Nadia, în același timp, suna la soacră.
— Doamnă Galina, au cinat băieții?
— Au cinat, Nadia. Au mâncat câte patru clătite fiecare. Dorm deja.
— Mulțumesc.
— Nadia… ai depus divorțul?
— Depun luni.
— Nu te voi descuraja. A meritat. Dar băieții… Te-ai atașat de ei, nu?
— M-am atașat. Matei îmi face desene în fiecare duminică. Timur a învățat să citească – mie prima mi-a citit cuvântul „soare”.
— Tu ai făcut mai mult pentru ei decât tatăl lor în ultimul an.
— Băieții nu sunt vinovați cu nimic. Dacă aveți nevoie de ajutor – sunt aproape. Dar cu Andrei – s-a terminat.
— Știu, Nadia. Știu.
Nadia lăsă telefonul pe noptieră. Apartamentul era tăcut, gol și – al ei. Fără genți străine în hol, fără minciuni străine în aer, fără papuci străini la ușă.
Se apropie de oglindă și se privi. Ochii uscați. Bărbia sus. Douăzeci și opt de ani – dar într-o singură zi îmbătrânise și întinerise deodată.
Prietena Rita îi trimise un mesaj: „Mândră de tine.”
Nadia zâmbi și răspunse: „Mulțumesc. Acum trăiesc mai departe.”Era luni. Soarele intra în bucătărie ca un oaspete bun, iar Nadia sorbea cafeaua privind curtea de la bloc. Dosarul de divorț stătea deja pe masă, semnat de avocată. Doamna Galina o sunase dimineața: băieții întrebau de ea, iar ea promisese că vine în weekend.
Telefonul clipi. Un mesaj de la Oleg: „În seara asta plec din oraș. Am lăsat cheia apartamentului la portar. Poate, la vară, bem o cafea. Ca doi oameni care au scăpat de aceeași gheară.”
Nadia zâmbi. Răspunse: „Cu plăcere.”
Apoi privi pe fereastră cum un porumbel își făcea cuib sub streașină. Își aminti de vorba Ritei: „Porumbelul nu-și repară cuibul, își face unul nou.” Închise ochii o secundă, apoi îi deschise, limpezi.
— Să trăiești, Nadia, își șopti. Și trase aer adânc, ca după o luptă lungă, câștigată.
