Doamnă, îmi dați voie să trec?
Cineva a împins-o pe Ilinca în spate, iar ea, fără să vrea, a mai făcut un pas, strângând cu încordare mânerele căruciorului, să nu alunece pe trotuarul ud și lucios. Paltonul descheiat, ca de obicei, îi juca feste, fâlfâind haotic și ascunzând motivul pentru care mergea atât de încet, fix la mijlocul trotuarului.
Vai, scuzați-mă!
O fată cu nume pierdut în vîntul orașului a trecut în goană pe lângă Ilinca, dar s-a împleticit când a zărit căruciorul lui Marcel. Băiatul stătea tăcut, cu mâinile pe genunchi, fără să prea ajute mama. În ziua asta mohorâtă ar fi încurcat mai mult, învârtind roțile cu degete înghețate și mici.
Ilinca a oftat, i-a făcut semn fetei:
Nu-i nimic. Grăbește-te!
A privit după domnișoara repezită, i-a aranjat căciula lui Marcel și a apucat din nou mânerele.
Hai să pornim? Mai avem timp… dar, ca-ntotdeauna, nu prea mult.
Mamă, oare n-am putea găsi timp și pentru altceva decât policlinica? Marcel a măsurat cu ochii lungimea trotuarului și, totuși, s-a agățat de cercul roții cu o mână hotărâtă.
Marcele, mai bine șezi liniștit, da? E doar bucata asta grea, după colț e curățat. Vezi? După ce trecem strada, mergi singur. Îți promit!
Bine!
Stai, ce voiai? De ce-ți trebuie timp?
Marcel s-a fâstâcit.
Radu mi-a spus că s-a deschis o nouă prăvălie cu machete pe strada Caragiale. Au exact vopseaua de care am nevoie.
Marcele, până colo n-avem cum ajunge. E departe, și s-a zis iar de viscol la lăsarea serii. Să te dau pe scară jos a doua oară azi… Ilinca s-a oprit, văzând cum se întristează fiul. Sigur, îi va da dreptate, dar tot îl va durea. Uite, merg eu să-ți cumpăr. Scrie-mi numele vopselei, o iau eu. Poți sta cu bunica Maria.
Cu bunica? Azi zicea că mută florile…
Da, dar e revanșa! Data trecută i-ai dat mat de trei ori la șah! Vrea revanșă. Zice că n-a văzut pe nimeni să o bată așa și îi e rușine. O să te-nvețe și la poker.
Pokerul e joc cu cărți, mamă!
Eh, dragul meu, nu-i doar joc. E o filosofie întreagă!
Tu știi să joci?
Cât de cât. Tot mama Maria m-a învățat. Dar la matematică nu-s ca tine, de-asta și pierd mereu. Trebuie să planifici totul, ca la șah.
Ca la șah?
Cam așa…
Bine, rămân cu bunica. Dar…
Știu că ai vrea în prăvălia aceea. Și am să te duc când s-o încălzi, promit. Vom merge zilnic dacă vrei. Și parcul e-aproape, cu rațele tale preferate… Da? Bine?
Bine
Dar ce vopsea vrei?
Roșu! Da nu ca la husarii mei de-aci, altă nuanță…
Marcel s-a aprins, explicându-i mamei ce vopsea caută, și a uitat roțile. Ilinca a oftat iar, i-a zâmbit și-a pornit din nou pelerinajul. Că altfel nu putea numi tot ce trăia.
Viața ei fusese tăiată-n două, cu doi ani în urmă.
În ziua aceea primise primă, făcuse planuri ce să-i cumpere lui Marcel și soțului, când ușa biroului a fost azvârlită, iar o Anca palidă îi șopti:
Ilinca, nu pot să te prind la telefon…
Mâinile Ilincăi s-au făcut sloi, privirea i s-a stins.
Ce-i?
Marcel… Dar nu te panica! Trăiește! L-au dus la spitalul de copii.
Pe șofer l-a văzut prima oară la tribunal. Bărbatul nu-și ridica privirea, dar Ilincăi nu-i mai păsa. Da, auzise că venise la spital, voise să vorbească, dar atunci nu-i ardea să-l vadă.
Ce-i aduceau scuzele lui? Îi deschideau uşa reanimării? Îi întorceau sănătatea fiului? Îi răsuceau cronica unui ceas maltratat și-i restabileau familia?
Unde te grăbeai așa? a întrebat doar Ilinca.
Mama murea… Nu-mi spusese nimic… Doar m-a sunat cu câteva zile în urmă, să apuc să… mă iau rămas bun. Sunt vinovat!
Știu…
Vorbele n-au ajutat-o. Gândea atunci doar la Marcel. Ușa grea cu Reanimare i-a rămas în coșmaruri, dar nu a mai contat, trebuia să-i fie aproape băiatului, nu să asculte un străin.
Ai ajuns? a întrebat-o totuși, la ieșire.
N-am ajuns…
N-au mai vorbit. A rămas să stea acolo tatăl, iar Ilinca s-a dus să nu mai calce pe la tribunal. Avea alte griji.
Situația este… complicată… a murmurat șeful secției, răsfoind dosare, fără să o privească.
Ce putea el spune unei mame care voia să audă un singur lucru, că fiul ei va fi bine?
Nu va fi…
Ilinca a înțeles de la primele vorbe. Doctorul spunea ceva de recuperare și de metode inovatoare, dar în capul ei bubuia Marcel nu va mai merge niciodată niciun vraci nu are să-l repare… Așa, destinul își pierduse o minune înainte să apuce să o dăruiască.
N-a plâns pentru ea, pentru soț, nici pentru relațiile sfărâmate de tensiune. Mereu au fost aproape, dar deodată s-au înstrăinat: ea, care acceptase realitatea; el, care nu putea.
Poți să înțelegi?! Trebuie să încercăm tot! striga soțul.
Nu e un tot… Ai priceput?
Proști sunt! Mai găsim și alți doctori!
Caută-i.
Eu muncesc! Cine are timp de asta?
Îți auzi vorbele? E fiul tău…
Și-al tău!
Și Ilinca a căutat. Doctori, spitale, miracole. Dar unele minuni se pierd pe drum, destinul își scutură coșul și, visându-se gospodină, uită câte-o minune pe trotuar.
Asta i s-a întâmplat și lui Marcel. Și Ilinca învățase repede să trăiască cu ce a rămas.
Greu era puțin spus.
Și jobul lăsat, mereu acasă cu fiul. Și neînțelegerile cu soțul, devenite certuri, pe care le auzea Marcel și i se făcea rău. S-au străduit să nu țipe, dar reproșul din ochii aceluia, odinioară omul ideal, era mai greu ca piatra.
Dacă îl aduceai de la școală ca orice mamă, nu s-ar fi întâmplat asta!
Înghețată Ilinca n-a iertat niciodată acele cuvinte. El s-a căit pe loc, și-a cerut scuze, dar în sufletul Ilincăi se furișaseră ace, unele reci și batjocoritoare.
Pleacă
Și a venit a doua rană, de neiertat, când bărbatu-său și-a strâns lucrurile și a trântit ușa. S-a trezit Marcel.
Mamă, ce s-a întâmplat?
Dormi, iubire. Necazul a plecat.
De tot?
Pentru totdeauna. Suntem doar noi doi, nu ne va mai deranja.
S-a liniștit? Nici gând. Parcă totul era și mai încurcat. Marcel suferea și se chinui, iar ea se agăța de fiecare zâmbet al lui ca de aer.
Așa a cumpărat din întâmplare primul set de soldăței.
Uite, Marcel!
Ce-s ăștia?
Soldăței. Dar trebuie vopsiți.
De ce?
Să pară adevărați.
De ce-s îmbrăcați așa ciudat? întreba Marcel, răsucind un husar mic.
Sunt husari, nu soldați de azi.
Ce-s aia?
Stai să-ți arăt!
Stăteau alături, răsfoiau cărți și încercau să găsească cea mai bună pictură pentru fiecare figură. Ilinca privea cu răsuflarea tăiată cum Marcel prinde viață. Lovi-se jackpot-ul.
După un an, Marcel avea o armată. Serile făceau bătălii, certându-se ba pe dragoni, ba pe infanteriști.
Mamă! Tu ești Napoleon! Joacă ca la carte!
Comandă la armata ta! râdea Ilinca.
Însă tu rescrii istoria! zbiera Marcel, privind cum muta ea soldățeii vopsiți de el.
Dacă s-ar putea rescrie, dragul mamei șoptea Ilinca, iar la porunca băiatului muta trupele lui Măzărescu pe covor.
Tatăl dispăruse complet după ce, la noua lui familie, se născuse alt copil. Ilinca a aflat de la fosta soacră, doamna Maria, care cu greu i-a spus totul.
Iartă-mă, Ilinca… pentru tot…
Vai, pe dumneata pentru ce? Mereu ai fost aici! Fără tine nu știu cum mă descurcam!
Pleacă cu noua familie în Italia. Eu nu-s bună acolo…
Cum să nu? Ilinca a căzut în genunchi.
Eh… nu mai vor să știe. Noua noră are mamă, energică-de-ți vine rău! Doar o dată m-am atins de nepot. Gata… a fost familia mea s-a mistuit
Vreți să ne părăsiți pe noi? Suntem străini? Marcel n-are bunică? lacrimile îi curgeau pe obrăji.
Nu mă da afară, Ilinca! Doar ție și lui Marcel vă sunt necesară… nu vreau altceva.
Ilinca i-a prins mâinile tremurânde.
Cine știe, mamă Maria… Poate așa e mai bine. Să nu regretăm pe cel ce n-a știut oricum să iubească. Trădarea se spală doar gonind trădătorul. Noi rămânem. Suntem familie atât timp cât vrem. Da?
Doamna Maria n-a răspuns. A strâns nora în brațe, rezolvând în sinea ei dilema.
Adevărul e cel mai bun leac la oameni. Poți iubi doar deschis. În suflet nu trebuie să păstrezi piatră. Dacă tu ai unul, și cei dragi sigur ascund altul și vă veți feri unul de altul…
Din acel ceas Ilinca știa, avea pe Marcel și pe Maria. Restul, nimic. Chiar și Anca, cea mai bună prietenă, s-a retras încet, spunând că nu poate să-l vadă pe Marcel așa.
Ilinca n-a insistat. S-a bucurat să vadă poze cu Anca mireasă, era fericită pentru ea după zece ani de prietenie, tot meritase.
Dar când Anca a revenit cu un mesaj sec, n-a mai răspuns. Nu avea chef să încarce pe altul cu durerile ei.
Grijile erau înalte ca munții. Pe unele le răbda, pe altele nu, dar Maria era mereu acolo, ajutând. Fiindcă putea lăsa pe Marcel cu bunica, s-a reîntors la serviciu, iar Maria gătea, făcea ordine și se ocupa de ieșiri.
Să aducă căruciorul de la etajul patru, fără lift și rampă, era aproape imposibil. Chiar dacă Marcel era încă slăbuț și Ilinca făcea față, știa că într-o zi va deveni prea greu.
A umblat pe la primărie pentru aprobare de rampă. Dar sistemul e mai tare decât Luna. Refuz după refuz, până când înțelese că ceva trebuia schimbat.
Ilinca, poate luăm o casă la țară? Aer curat, Marcel s-ar bucura… o consola Maria după fiecare încercare zadarnică la administrație.
Și tratamentele? Școala? Profesorii de IT pentru Marcel? Pe la sate n-avem internet, nici dascăli. Nici nu putem plăti să tragem rețeaua. El crește are nevoie de oportunități, nu de izolare…
Nu te înțeleg, da decid cu tine. Trebuie gândit.
Trebuie… ofta Ilinca. Dar nu vedea nicio ieșire.
Să schimbe apartamentul pe altul la parter? Cele noi cu rampe și lifturi erau peste buget. Chiar și încercând credit era imposibil. Doi agenți imobiliari au dat din umeri. Garsoniera lor nu interesa pe nimeni cu pretenții la parter…
Să știți, astfel de apartamente azi nu-s la căutare! Ce putem face?
Ilinca mulțumea, dar clocotea.
De ce nu poate să planifice singură viitorul copilului? De ce să depindă mereu de un noroc arțăgos, care azi se plânge, mâine râde, dar nu te lasă să răsufli?
Poate nu-i atât de afurisită soarta. Uitucă și aiurită, da; dar nu fiară cu suflet de gheață. Pe fundul coșului s-a găsit totuși un bilet câștigător: a scos hârtia, i-a dat vânt să zboare ca un avion de hârtie în văzduh, șoptind: Du-i și pe ei.
Și biletul acela chiar a mers.
În ziua când Ilinca a fost împinsă pe trotuar de o altă grăbită cu treburi vitale, a apărut Nea Sandu.
Doamnă, să vă ajut? a venit de undeva din ceață voce bătrânească.
Nu, mulțumesc, mă descurc!
Ilinca zâmbi amabilă unui bătrân scund, care totuși nu i-a dat ascultare. A trecut în fața căruciorului, i-a strâns ferm mâna lui Marcel:
Eu-s Sandu bunicu. Ce nu lași mâinile să-ți ajute mama, măi băiete? Uită-te la ea: fleșcăită toată!
Am încercat, zice că sunt un băgăcios.
Înțeleg! Lasă, măi fată, hai la mine!
I-a pus în brațe un săculeț cu mere și a rostit:
Ține bine! Le-am cules eu, sunt parfumate! Dacă ești cumințică, te servesc! Să mergem!
Cu o mișcare de poveste, Sandu a tras căruciorul din nămeți și, râzând, a pornit peste trecere, bârfind ceva cu Marcel. Ilinca, uluindu-se, nu înțelegea cum necunoscutul făcuse atât de firesc ce părea imposibil.
Unde să vă duc? Am vreme la dispoziție!
Vai, lăsați, ajungem singuri!
Ești tare frumoasă, fată, dar încăpățânată! Sandu i-a dat câte o bucată de măr Ilincăi și lui Marcel și le-a făcut semn cu ochiul: Chiar nu pot să mă plimb cu oameni plăcuți? Sigur că nu te împotrivești.
Amu… nu Ilinca era dezorientată, dar simpatic bătrânul.
Au ajuns la policlinică.
A doua zi, la amiază, cineva a bătut la ușă.
Bună ziua! Primiți oaspeți?
Ilinca recunoscu pe neașteptatul Sandu, dar Marcel l-a întâmpinat jubilând.
Bunicule Sandu! Ai venit la mine? Mamaaa, nu te uiți la om? Hai, salută!
După două trei zile nimic nu mai era ca înainte. Omul acesta a rezolvat aproape toate grijile care le apăsaseră o viață.
Ilinca dragă, am vorbit cu vecinii, familia Stoica. Au apartament identic cu al vostru la parter. Sunt de acord la schimb, ba chiar acceptă să le dai diferență pentru reparații, că la voi e mai îngrijit, mobila și bucătăria…
Dacă nu o să le placă?
Le place deja! Am stat cu capul familiei la taclale. De cuvânt e. S-a născut aici!
Cum de-ați reușit?
Să știi să vorbești cu omul! De-ai întrebat măcar cum v-am găsit când am venit prima dată?
Nu… Cum?
Am întrebat: unde stă fată faină cu ochi mari și băiat ce nu vrea să se scoale?
Sandu bunicule! Eu vreau! Dar nu pot!
Of, Marcele, să vrei-i totul! O să vezi la vară
Cum?
Am să vă arăt, dar acum nu e timpul.
Măcar un indiciu?
Of, nu chițcăi ca o fată! Nu-i momentul!
Bine!
Așa te vreau! Iar pe tine, Ilinca, te rog să mă asculți. Avem un sudor de nota zece, Nea Vasile! Împreună facem rampă.
Fără aprobare nu se poate, domnule Sandu!
Ia privește! scoate o hârtie din buzunar. E semnată! Taceți, oameni vrednici pe aici, mi-au fost de ajutor.
Cine sunt noi?
Crezi că de unul singur mă descurcam? Administratora voastră, Maria, și alte doamne minunate…
Păi doar nu degeaba, Sandu! râdea Ilinca.
Nu scapi de mine așa ușor, ești de-acum a mea! Și tu, și Marcel, și Maria. Vreau să am grijă de voi!
Și Sandu s-a ținut de cuvânt. În câteva săptămâni, Ilinca cu Marcel s-au mutat la parter. Mergea printre camere goale, aproape plângând de bucurie, privind ușile largi pe care lucrau Sandu cu vecinii.
Noua rampă lăsată jos la intrare îi făcea pe început Ilincăi să le ceară scuze la vecini:
O iertare că vă deranjăm, e necesar…
Dar nimeni nu a privit urât.
Ilinca, Dumnezeu să vă dea sănătate la copil!
Ilinca, obișnuită cu reacții reci, l-a întrebat pe Sandu de ce lumea nu-i evită sau nu-i ceartă, și el i-a spus:
Oamenii se tem, Ilincă… Să nu cheme nenorocirea prin compasiune. Dar nu toți!
Nu toți… tu, de exemplu. De ce?
Poate a venit timpul să-și amintească cine sunt. Sandu a zâmbit blând.
În realitate, Sandu umblase din ușă-n ușă, întrebase, îi lăuda, făcea oamenii să simtă, să ajute, să se simtă parte.
Ilinca habar n-avea. Dar, și așa, îi rămânea veșnic recunoscătoare pentru că doctorul adus de Sandu vorbise, cu multă grijă, despre o speranță.
Nu vă pot promite nimic, Ilinca. Dar există o șansă firavă, cât un fir de iarbă. Și trebuie să încercăm. Mergeți la Iași, acolo e prietenul meu, chirurg de excepție. L-am sunat deja, vă așteaptă.
Dar nu avem bani să… șopti Ilinca.
Pentru asta nu-ți face griji! o întrerupse Maria. Vând apartamentul. Și băiatul meu ajută, de voie, de nevoie. Nu te mândri acum, nu mai contează. Avem nevoie să-l punem pe Marcel pe picioare. Eu așa simt!
Ilinca a încuviințat tăcută. Era dreptate acolo. Marcel era totul.
Operația s-a făcut după jumătate de an. Nu s-a rezolvat tot, dar rampa făcută de Sandu nu a mai fost de folos. Ilinca a găsit alt copil care avea nevoie de ea.
Al dumneavoastră?
Marcel merge. Nu prea drept, cu cârje, dar e începutul.
Credeți că se poate? întrebă mama altei fetițe.
Vă dau numărul doctorului. Nu ratați oportunitatea!
Cum rezistați la atâta greutate?
Nu e meritul meu. Știți, cred cu tărie că există îngeri printre oameni. Eu i-am întâlnit. Sunt păzitorii mei.
Pe bune?
Da! Și au și un șef, răzbător, puternic, de fapt cel mai blând om din lume. Crede că oamenii sunt buni, dar uită; trebuie să le reamintești.
Cum îl cheamă?
Sandu. Alexandru Sandu Cârciumaru. Îngerul meu și-al lui Marcel. Nu-i așa, Marcele?
Marcel, licărind în soare, se va ridica anevoie de pe bancă și face cu ochiul fetiței care povestește fără odihnă:
Mamă, pot să mă joc cu Irina prin parc?
Ilinca strânge mâna mamei fetiței, zâmbind:
Sigur… și noi putem? Nu deranjăm?
Ba dați încoace! Avem înghețată pentru toți!
Și înc-un cămin se va umple de liniște.
Și acolo va prinde viață, timidă, o speranță.
Dar să nu vă temeți.
Ca atunci când îi dai gură de aer curat și loc, speranța începe să crească, schimbă tot: învață să cânte, să se ridice, iar necazul, văzând atâta zarvă, se retrage hârâind într-un colț întunecat, lăsând loc veseliei. Iar oamenii, absorbiți de muzica asta nouă, n-o vor mai auzi plecând.
Și acel clinchet firav, de cristal, va crește, până la urmă, va porni în dans, exact ca fetița pentru care Marcel va implora la stele:
Doar atât mai vreau! Hai, dă-mi biletul ăla magic, mi-ai dat și mie unul!
Iar soarta, gânditoare și obosită, va asculta rugămintea. Va căuta și va lansa iarăși un avion din hârtie sus, fredonând un cântec vechi, despre zori și familii cu noroc, legănându-și coșul, întrebându-se cui să-i dea mâine bucuria…
