Paznicii
Doamnă, dați-mi voie să trec!
Mâna cuiva o împinse pe Maria în spate, și ea făcu încă un pas înainte, agățându-se de mânerele căruciorului ca să nu alunece pe trotuarul plin de ger. Paltonul descheiat îi juca iarăși o farsă; faldurile largi nu lăsau să se vadă de ce se mișca atât de încet, chiar pe mijlocul trotuarului.
Vai, scuzați!
O tânără grăbită o depăși pe Maria și se poticni când dădu cu ochii de căruciorul lui Radu. Acesta stătea cu mâinile așezate pe genunchi, privindu-și mama răbdător, fără să o mai ajute. Pe un timp ca acesta, i-ar fi fost mai mult piedică decât ajutor, încercând să rotească roțile căruciorului greu, cu mâinile lui firave.
Maria oftă și îi făcu semn fetei să plece mai departe.
Mergi, nu-i nimic.
Își îndreptă privirea spre fata grăbită, apoi trase căciula mai bine pe capul lui Radu și reîncleștă mâinile pe mânere.
Haide, mergem? Mai avem ceva timp, dar știi cum e, repede se scurge.
Mamă, dar nu putem folosi timpul ăsta să facem și altceva, nu doar drumul la policlinică? Radu privi spre capătul trotuarului și, totuși, prinse roata cu mâna.
Radu, liniștește-te puțin, lasă-mă pe mine! Aici e porțiunea cea mai proastă, mai încolo e deszăpezit. Vezi? După ce traversăm, te descurci singur pe partea ailaltă!
Bine.
Dar ce voiai, de fapt? De ce întrebi de timp?
Băiatul ezită.
Mi-a zis Andrei, prietenul meu, că pe strada Eminescu s-a deschis un magazin nou de modele. Au vopsea de care-mi trebuie.
Radu, nu ajungem până acolo. E prea departe pe o vreme ca asta, și-a zis și la meteo că ninge din nou pe seară. Și să te cobor iar cu căruciorul… Maria tăcu, văzând cum se întristează fiul ei. Va consimți la argumentele ei, dar va rămâne supărat. Uite, fac altfel: îmi scrii ce vopsea îți trebuie și dau o fugă acolo să-ți iau. Între timp, stai tu cu bunica Viorica.
Dar de ce cu bunica? Nu voia să se ocupe astăzi de florile ei? Zicea că le mută în alte ghivece.
E revanșa, dragule! Data trecută ai bătut-o la șah de trei ori, acum cere revanșă. N-a fost nimeni așa iute la minte cu ea până acum, de i se face și rușine! Și a mai zis că te învață să joci și poker.
Poker? Mamă, ăsta-i joc de cărți!
Oho, și ce joc! E o filozofie întreagă!
Tu știi?
Puțin. Și pe mine m-a învățat mama Viorica, dar n-am mintea ta la calcule. De asta tot pierd. Trebuie să socotești bine pașii înainte.
Ca la șah?
Aproape!
Atunci stau cu bunica. Dar…
Știu, băiatul meu, că ai vrea să mergi chiar tu în magazin. Și te duc cu drag, dar spre primăvară, da? Pe atunci ne plimbăm liniștiți, zilnic, și e și parcul aproape cu rațele tale preferate. Ce zici?
Bine…
Așa! Acum, spune, ce vopsea trebuie să iau?
Roșu! Dar nu ca la husarii mei, alta…
Radu s-a entuziasmat, explicând mamei ce fel de vopsea să caute, și mâinile lui au lăsat roțile în pace, mișcându-se larg, cu pasiune. Maria l-a privit zâmbind și și-a reluat cruciada pe trotuar, căci altfel nici nu-și putea numi viața.
Viața ei se împărțise între înainte și după cu doi ani în urmă.
În ziua aceea primise o primă la serviciu și deja se gândea fericită cu ce să-și bucure soțul și fiul, când ușa biroului s-a deschis și Silvia, colegă și prietenă, albă la față ca varul, i-a șoptit:
Maria, te caută cineva… Nu pot da de tine la telefon…
Într-o clipă mâinile Mariei s-au făcut reci, inima i s-a urcat în gât.
Ce s-a întâmplat?!
Radu… Maria, nu te speria! E viu! L-au dus cu salvarea la Spitalul de Copii…
Pe bărbatul care îl lovise cu mașina pe Radu, Maria l-a văzut prima oară la proces. Nici nu și-a ridicat ochii spre el, dar pe ea nu o interesa. Știa că venise la spital încercând să vorbească cu ea, dar pentru Maria atunci singurul lucru important era fiul ei.
De ce i-ar fi folosit scuzele lui? Putea cumva să deschidă ușile de reanimare cu o simplă părere de rău? Să-i dea sănătatea înapoi lui Radu? Sau măcar să șteargă acea clipă blestemată care le-a răsturnat viața?
La ce vă grăbeați atât?
Asta a fost singura întrebare pe care Maria i-a adresat-o.
Mama mea era pe moarte… N-am spus nimănui de boala ei… S-a ascuns. M-a sunat abia acum ca să ne mai vedem…
Știu…
Dar nu i-a fost cu nimic mai ușor. Maria se gândea numai la Radu. Da, ușa cu scrisul roșu Reanimare era în urmă, dar nu asta o ajutase. Trebuia să stea acolo, lângă fiul ei, nu să asculte regretele unui om pe care nu-l mai judeca.
Ați ajuns la timp?
Nu…
Asta a fost tot. L-a lăsat cu soțul ei și a plecat. Avea alte griji, cu adevărat importante.
E complicat… șeful de secție răsfoia niște dosare fără să o privească.
Ce putea să-i spună unei mame care voia să audă doar: Totul va fi bine!?
Nu va fi…
Maria a înțeles aproape din prima clipă. Doctorul spunea ceva despre recuperare, metode noi, dar în mintea ei bătea doar: Radu nu va mai merge… niciodată… Nimeni nu-l va putea ajuta… Nu se poate… Din păcate…
Nu se gândea la ea însăși, nici la soț, nici la problemele ce abia dădeau să iasă la iveală între ei. S-au îndepărtat: ea, cea care acceptase realitatea, și el, care nu se putea împăca nicicum cu ea.
Nu-nțelegi? Trebuie să încercăm orice! soțul Mariei aproape striga.
Nu există orice… Înțelegi?
Prostii! Dacă ăștia nu-s în stare, găsim alți doctori!
Bine, hai să căutăm.
Dar eu muncesc! Cum să mă ocup și de asta?
Te asculți? Radu este copilul tău…
Și-al tău!
Și a căutat. Medici, clinici, orice speranță să-l facă pe Radu să se ridice. Dar uneori, minunile se rătăcesc. Poate soarta, purtându-le printre hârtii, nu vede când pierde un lucru prețios. Cine știe? Poate a sărit peste linia cu numele lor pe listă. Și-au pierdut minunea pe alocuri, iar soarta merge mai departe, scuturându-și fusta colorată.
Minunea revine pentru unii, pentru alții, nu. Iar Maria știa că trebuie să trăiască așa.
Spui că a fost greu? Nu spui nimic…
A lăsat deoparte serviciul, de nevoie, ca să fie lângă copil. Neînțelegerile cu soțul au devenit certuri, pe care și Radu le auzea și suferea nespus. Se străduia să se abțină, dar privirea acuzatoare a celui pe care ieri-l credea cel mai bun dintre oameni era greu de îndurat.
Dacă-l luai de la școală ca toate mamele, nu i s-ar fi întâmplat nimic!
Înghețase între ei, cuvintele astea, într-o ceartă furibundă. Soțul s-a căit imediat, a cerut iertare, dar Mariei îi rămăsese săgeata. Apoi s-a adunat bruma de reproș și a rămas în casă, ajungând la inimă.
Pleacă…
Și a venit a doua dezamăgire, imposibil de măsurat sau iertat, când și-a luat hainele și-a plecat, izbând ușa. Radu s-a trezit speriat.
Mamă, ce s-a întâmplat?
Dormi, dragul mamei. Necazul a plecat.
De tot?
De tot. Acum suntem doar noi doi. Nu ne mai necăjește nimeni.
A fost mai ușor după asta?
Nu. Din contră, totul s-a încâlcit și mai tare. Maria îl vedea pe Radu cât de dificil accepta schimbarea, așa că făcea tot posibilul să-l ajute.
Așa s-a întâmplat și cu prima cutie cu soldăți. Absolut întâmplător.
Uite, Radu!
Ce-i ăsta?
Soldăței. Dar nefinisați, trebuie să-i vopsești.
De ce?
Ca să fie ca cei adevărați.
De ce-s îmbrăcați așa ciudat? Radu învârtea în palmă calul scos din cutie.
Sunt husari. Soldați vechi, nu dintre cei de acum.
Și-ei cum erau?
Să-ți povestesc!
Și răsfoiau cărți împreună, încercând să găsească cele mai frumoase culori pentru haine. Maria îl privea și, cu emoție, vedea cum fiul ei înflorește din nou. Pasiunea pentru soldăței a potolit pentru o vreme norii.
Într-un an, Radu avea o adevărată armată, iar serile organizau bătălii aprinse, certându-se despre rolul dragunilor și al infanteriei.
Mamă! Tu ești Napoleon, azi. Fii corectă!
Comandă armata ta, nu-mi zice mie ce să fac!
Schimbi istoria, tu știi?
Dacă aș putea, puiule… șoptea Maria, și-l lăsa să câștige bătăliile cu regimentul lui Gorcea trasat pe covor.
Tatăl lui Radu a dispărut cu totul după ce în familia lui nouă s-a născut un copil. Maria a aflat de la fosta soacră, Viorica, care căuta cuvinte să-i spună vestea blând.
Maria, iartă-mă… pentru tot…
Doamne, dar ce vină aveți?! Fără dumneavoastră habar n-aveam cum mă descurcam! La orice necaz ați fost lângă noi!
Ei pleacă…
Unde? aproape a scăpat ceainicul din mână.
În Spania, mămică. Au tot aranjat. Locuință, acte… Dar eu nu intru în planurile lor…
Cum așa?
Nu-i mai trebuie bătrâna. Mama nurorii e activă nevoie-mare, la nepot m-a lăsat să mă uit o dată. Ai mei nu mai au nevoie de mine…
Vreți să mă supărați? Radu nu-i tot nepotul dumneavoastră? Credeți că-l voi da deoparte?
Nu mă izbi din casă, rog! Doamne ferește! Doar să rămân lângă voi, să nu pierdem familia…
Cine știe… poate că așa trebuia! Ne-om lipsi de cine nu ne-a vrut aproape. Eu nu voi pierde familia. Dumneavoastră?
Viorica nu a mai spus nimic. A îmbrățișat-o strâns pe Maria, hotărâtă încă o dată să le fie alături.
Nimic nu e mai bun decât adevărul între oameni. Dacă porți piatra supărării ascunsă, n-ai liniște și te temi că și cel drag are una la fel.
De atunci, Maria a știut: are pe Radu și pe Viorica. Pe altcineva, nu. Nici Silvia, cea mai bună prietenă cândva, nu i-a mai scris: nu putea să-l vadă pe Radu așa. Maria n-a contrazis-o. Silvia își găsise fericirea, în noua ei realitate nu era loc de durerea altora.
Maria vedea pozele Silviei, fericită mireasă, și îi dorea din suflet bine. De ce nu? Zece ani fuseseră prietene. Cu timpul, Silvia a reluat legătura, dar Maria nu i-a mai răspuns nu voia să încarce pe nimeni cu necazurile sale.
Și necazurile nu erau puține.
Unele le ducea singură, altele cu ajutorul Vioricăi, dar cu unele nu se putea lupta.
Viorica era sprijinul lor. Datorită ei, Maria a revenit la serviciu, lăsând grijile de zi cu Viorica. Aceasta gătea, făcea curat, plimba și ea căruciorul lui Radu.
Să cobori cu un cărucior de pe etajul patru al unui bloc comunist vechi e o muncă de Sisif când nu ai rampă sau lift. Pe moment, Maria se descurca: fiul ei era micuț și ușor pentru vârsta lui, dar conștientiza că vine timpul când nu va mai putea ieși nici în fața blocului.
Maria a mers pe la direcțiile orașului, încercând să obțină acord pentru rampă, dar era ca și cum ar fi cerut luna de pe cer. Primea numai refuzuri. Era limpede, ceva trebuia să schimbe.
Maria, poate că tot ar fi mai bine la casă, la țară, cu aer curat. Radu ar petrece mai mult afară, încerca Viorica s-o liniștească după fiecare refuz.
Mama Viorica, dar tratamentele, masajul, școala? El e pasionat de informatică, cum să găsesc profesori la sat? În zonele accesibile nouă, nici internet bun nu există… Nu putem pleca! Crește și are nevoie de șanse. Nu-i pot fura viitorul, doar să-mi fie mie mai ușor!
Nu înțeleg, Maria, dar dacă tu zici… Eu te susțin. Să vedem…
Da… Maria era de acord, dar nu vedea ieșirea.
Să schimbe apartamentul pe unul la parter?
Blocurile noi aveau rampă și lift, dar apartamentele costau mult peste cât și-ar fi putut permite, cu toate tratamentele băiatului.
Câțiva agenți imobiliari n-au găsit nimic potrivit. O garsonieră oarecare ca a Mariei nu interesa pe nimeni.
Nu puteți avea pretenții, nu se vând ușor astfel de locuințe!
Maria le mulțumea formal, dar în sine se înfuria.
De ce nu poate aranja cum vrea viața fiului ei? De ce să depindă iar de toanele sorții? Dar poate, totuși, soarta nu uitase chiar de tot de ea și de băiat.
Chiar în ziua când Maria fusese împinsă agale pe trotuar, un bătrânel a apărut în viața lor.
Doamnă, vă ajut eu?
Vocea de după iarnă nu era de tânăr. Îi zâmbi, dar bătrânelul nu așteptă răspuns. Ocoli căruciorul, îi strânse mâna lui Radu:
Eu sunt bunicul Ion. De ce nu-ți ajuți mama? Vai, ce osteneală pe ea!
Am încercat, dar se supără.
Ei, lasă! Dă-mi voie!
I-a pus Mariei în brațe un săculeț cu mandarine și, hotărât, împinse căruciorul peste sloiurile topite. Radu asculta povestirile lui. Maria îi privi uimită.
Unde vreți să ajungeți? Am timp, nu vă grăbiți! spuse Ion, așezând căruciorul la trotuar.
Vai, nu trebuia să vă deranjați…
Tare frumoasă, dar cam încăpățânată! rânji bătrânul, împărțind jumătate de mandarină între ea și Radu. Nu vrei să mă plimb în companie bună? Îți interzic copiii azi bunicii?
Maria nici nu știa ce să creadă, dar Ion îi plăcuse.
Au ajuns la policlinică fără întâmplări.
A doua zi, la prânz, cineva a bătut la ușă.
Bună ziua! Primiți oaspeți?
Maria recunoscu pe Ion și nu știa ce să spună. Radu s-a grăbit:
Bunicule Ion! Pentru mine ai venit? Ura! Mamă, salută-l odată!
După câteva zile, Maria nu mai pricepea nimic. Bătrânul le rezolvase aproape toate problemele stringente.
Maria, am vorbit cu vecinii tăi, Popescu, din scara alăturată. Au apartament la parter, ca al tău. Vor să facă schimb. Vin seara la tine. Să negociezi! Să ceri o mică diferență, apartamentul tău e mai bun. Eu îi ajut la renovat, nu-ți fă griji.
Și dacă nu le convine?
Le convine! Am bătut palma. Eu cu bărbatul casei am cântărit vorbele la garaj. Îl știu băieții de la grădiniță. Nu dă greș!
Cum de v-ați descurcat?
Vorbești cu lumea! îi făcea cu ochiul Ion. Tu nici nu m-ai întrebat cum te-am găsit prima dată.
Adevărat! Cum?
Am întrebat oamenii de pe scară. Unde stă frumoasa cu ochi mari și copilul care nu poate merge?
Bunicule, eu vreau! Dar nu pot!
Voința, dragule! Cu ea poți să zbori!
Chiar?
Vine vara și-ți arăt. Nu acum.
Dar un indiciu?
Nu, nu! Fii băiat!
Fie!
Iar tu, Maria, să știi de la mine: până nu-ți spune doctorul clar gata, să nu cedezi! Uite, am găsit și un kinetoterapeut de la armată. A învățat și la Viena. Trebuie mers la el.
E inutil, Ion. Ni s-a spus deja la București…
Și te-ai împăcat cu ideea? Nu, Maria! Nu ceda! Eu de atâtea ori m-am ridicat, că nici nu știu cum mai sunt pe picioare.
Veți povesti?
Oho, câte am să vă povestesc! Dar mai apoi. Acum e de lucru cu rampa. Inginerul Marin e liber azi maestru la sudură.
Dar aprobarea administrației?
Ce părere ai de asta? scoate Ion o hârtie semnată. Am bătut din ușă-n ușă. Toată scară-i de acord! Am și ajutoare. Doamnele aici, toate încântătoare!
Un șarmant, șefuț!
E drept. Marinăresc! Pe cuvânt, dacă aș fi fost mai tânăr, te luam de nevastă! Ești unică, Maria!
Vai de capul dumneavoastră! Maria râde.
Nu scapi de mine! Acum sunteți ai mei. Eu, Radu, Viorica, suntem de-acum echipă. Voi veghea la voi! Un copil și-o femeie singuri, fără sprijin, nu se poate!
Ion și-a ținut cuvântul. În câteva săptămâni, Maria se mută la noul apartament cu Radu. Mergea prin spațiile încă goale și-i venea să plângă la vederea ușilor largi și a rampei la scara blocului.
Noul ramp, făcut de Ion, îi făcea să mulțumească vecinilor.
Scuzați-ne de deranj.
Nimeni nu se supăra.
Maria, să vă dea Domnul sănătate!
Maria, obișnuită să simtă priviri grele la vederea copilului ei în scaun, îl întrebă pe Ion:
De ce nu suntem priviți urât aici?
Le e frică, Maria. De necaz, de suferință. Dar nu toți… Cândva, toți au fost oameni. Unii și-au amintit.
De fapt, Ion trecuse pe la fiecare ușă cu o vorbă bună.
Maria nu mai știa, dar oricum îi era recunoscătoare bătrânului care apăruse așa, din neant, și rămasese fără să întrebe.
Cel mai important, medicul la care o dusese Ion le-a vorbit de o mică speranță.
E doar un firicel de șansă, doamnă… dar să nu-l lăsați!
Unde?
La Chișinău. Am un coleg chirurg de excepție. A spus că-l consultă pe Radu. Poate se poate opera.
Dar costurile…
Lăsați, Maria. Viorica interveni. Vând apartamentul meu, fiul meu tot va contribui. Nu-i momentul să fim orgolioase. Radu e mai important!
Maria aprobă din cap. Știa, Viorica avea dreptate.
Operația s-a făcut peste jumătate de an. Radu mai avea mult până la recuperare completă, dar rampa lui Ion nu-i mai era, între timp, de folos.
Maria a căutat în oraș un copil și o mamă care aveau nevoie de așa rampă.
Radu? întreba mama cealaltă, privind la fata care se mândrea cu noul cărucior.
Vă dau datele medicului. Poate, cine știe… Am învățat cât de prețioasă e speranța!
Cum ați trecut prin toate astea? Atâta durere…
Nu e doar meritul meu. Sunt îngeri printre noi. Eu am avut mai mulți. Sunt paznicii mei.
Serios?
Da! Și au un conducător. Sever, drept, intransigent, dar blând la chip. Crede că oamenii-s buni, doar să le aduci aminte.
Cum îl cheamă?
Ion. Ion Vasile, dar îi zicem toți nenea Ion. Paznicul meu și-al lui Radu. Nu-i așa, Radu?
Radu întoarce capul, îi face cu ochiul fetiței, se ridică greu de pe bancă și întreabă:
Mamă, pot să mă plimb un pic cu Irina? Nu departe!
Maria pune mâna pe umărul mamei Irinei și-i zâmbește cald:
Sigur… Mergem și noi un pic?
Bine! Avem înghețată pentru toți!
Într-o altă familie, liniștea poposește încetișor. Speranța, ca un mugur, începe să crească.
Dar nu trebuie să te temi.
Căci de-i dai voie, speranța se va înălța și va schimba casa, inimile, zâmbetele, și necazul se va pitula rușinat într-un colț, iar pe fundal va răsuna iar cristalul râsului de copil, și apoi speranța va prinde putere, se va arunca în dans și, peste vreme, va cuceri tot sufletul casei, pentru Irina, pentru care Radu va cere, cu aceeași încăpățânare, un alt bilet al norocului.
Ce-i greu? Dă și ei un bilet! Și pe mine m-ai ajutat!
Soarta va asculta de băiat, va scotoci iar în coș, va elibera un avion din hârtie și-l va trimite spre cer, mișcându-se mai departe în lume cu pași ușori și, cine știe, cărui suflet îi va lăsa o nouă porție de fericire…
