Păsărica
Doamna Vali! Ce tot întârzii, draga mea? Te aștept, te aștept! Hai, șezi! Anica, vecina Valentinei Mădălinei, se fâțâia pe bancă, căutând să se așeze mai confortabil sub cireșul bătrân din colțul curții blocului.
Ce să caute omul în casă, când seara tremură toată de atâta primăvară? Înăuntru doar televizorul troncănit și Pisica Mitzi. Plictiseală! Dar afară, oh, afară se-nvârte timpul altfel! Luna abia ce-ar fi aprilie, dar soarele deja dogoare și cireșul plantat cândva de răposatul lui Anica, Mitrea, s-a trezit iar, și-a pus rochița de mireasă cu flori albe, tremurânde. Iar banca de sub cireș, făcută tot de mâna lui Mitrea, abia așteaptă să primească la taifas suratele de cartier. Că o oră de taclale despre copii, reumatism și iubire, o alină pe orice babă.
Căci despre ce să vorbească femeile? Și chiar de s-ar cunoaște de mici, tot se găsește câte ceva nou de spus. Prilej de vorbă, așa, din senin. Copiii cresc, durerile se înmulțesc, iar iubirii… iubirii niciodată nu-i destul, tare puțină se găsește. Fiecare speră să audă, măcar o dată-n viață, cum e să fii iubit cu adevărat. Ascultă, oftează și se ușurează la inimă. Chiar dacă în piept e pustiu. Măcar să simtă că iubirea nu a dispărut de tot de pe lume. E, luminează, încălzește… dă viață.
Ana Alexandrescu, cunoscută în bloc drept Anica, o știa pe Vali de-o viață și încă una peste. De peste cincizeci de ani trăiesc amândouă pe aceeași scară. Când erau copile, ușile la apartamente nu se încuiau. Mamele lor știau: dacă nu-s la una, sunt la cealaltă. Așa erau vremurile. Numai după ce au plecat ele după fericire și-au amintit mamele de chei.
Câte șase ani aveau.
Bunica Anicăi a venit într-o vară în vizită. Și le-a spus fetelor un mare secret: cea mai importantă lucru pe lumea asta e să prinzi pasărea norocului de coadă și s-o ții aproape. Atunci totul merge ca pe unt. Și toată lumea e mulțumită.
Fetele nu prea au priceput ele cu viața, dar că toți să fie fericiți le-a rămas minte. Cine nu vrea ca părinții să nu se mai certe și să trăiască în pace? Așa că au hotărât: mergem după păsărica fericirii!
Mai ales că Anica știa exact unde se ascunde. În blocul vecin! La un moș ciudat cu glas scrâșnit, care scotea uneori în curte o pasăre mare, colorată, tare gălăgioasă. Asta e! Pasărea norocului! Nici la grădina zoologică nu erau de-astea.
S-au pregătit cu seriozitate pentru expediție.
Pe balcon, la Anica, au găsit o cușcă veche de iepuraș din vremea bunicii, numai bună de cărat prada. Că n-ai să ții pasărea tot de coadă, îți tremură mâna și-ți cade și cornetul de înghețată pe care sigur o să-l primești când vei deveni fericit.
Au luat și pâine, și biscuiți, dar și o bomboană bună, la insistența Valericăi. Poate pasărea e pretențioasă! E rușine să oferi numai pâine… Bomboanele plac tuturor!
N-au alergat, că era treabă de seamă. Tocmai ce plecase bunica Anicăi acasă, cu promisiunea să o ia pe Anica la țară pe toată vara. Și părinții se pregăteau să plece la Marea Neagră, împreună cu vecinii două familii cu o singură mașină, că-i mai ieftin așa. Până în Constanța nu erau nici trei ceasuri pe drum. Nici nu apucai să adormi bine, că și auzeai valurile mării. Iar la mare așteptau o vilă veche, dar cu curte și leagăne, și… tot ce-și poate dori copilul!
Anica abia aștepta și vacanța la bunici, dar nu voia să plece și să-și lase prietena singură. Vali nu avea bunici. Ce noroc să fii copil și fără bunică? Cine să te alinte pe ascuns de părinți? Cine să-ți facă povești lungi sau să-ți croșeteze o pălărioară cu fundiță? Anica se gândea: dacă prindem pasărea, poate îi aduce și ei o bunică, din același sat cu a mea. Atunci nu ne despărțim nici vara!
Cu o zi înainte să plece la mare, au spus tare mămicilor că merg la colega să se joace, și-au zbughit-o. Au închis cu grijă ușa să nu se trântească, au încercat să nu râdă cu glas, și-au coborât alergând pe scări.
În curtea blocului vecin, casele ardeau de liniște. O tăcere ciudată. Toată lumea era ori la muncă, ori ascunsă de căldură.
Fetele s-au privit complice: și-acum cum găsim noi pasărea? Nici pe cine să întrebi. Vali era gata să plângă, dar Anica nu știa să se dea bătută. Să renunțe? Atunci toate speranțele bunica pentru Vali, cutia de înghețată, rochiile noi cu buline toate s-ar duce pe apa sâmbetei. Și părinții ar începe iar să se certe, dacă nu găsesc pasărea asta blestemată!
De ce blestemată? Un animal cu suflet bun era la umbră, la locul lui, nu face fuga-fuga!
Anica, cu mintea-jună cum era, a luat-o pe Vali de mână către scara blocului. În zadar stau și privesc! Hai să batem la uși, poate ne răspunde cineva.
Câte apartamente, Doamne, minune! Într-un sfert abia deschid cineva, în altul se răstește că-i deranjezi. Dar ele perseverau. Băteau, se încumetau:
Unde locuiește pasărea norocului?
Ce oameni ciudați, adulții! Nu pot da un răspuns clar? Mulți gesticulau, urlau, unii amenințau cu nuiaua. Fetele se îndepărtau rușinate, păstrând minte ușa verde cu clanță ciudată acolo să nu mai batem, că acolo sigur nu stă pasărea fericirii.
Numai într-un apartament a deschis un băiat puțin mai mare.
Intrați!
Nicio pasăre însă. În schimb, atâtea lucruri minunate! Măști colorate pe pereți, cochilii de mare vuind la ureche, o corabie cu pânze… și marinari pe catarge.
Eu cu tata am construit-o. Zice Sfânta Ana.
Ca mine! Anica a zâmbit cu toată fața.
Tu ești Ana? Frumos nume! Ca mama mea.
Dar unde e mama ta?
La lucru. Sosește curând. Voi de ce vă jucați singure? Nu vă ceartă părinții?
Doar atunci și-au amintit de pasăre, de masa de amiază, de ceartă și de colțul rușinii când mama se-mpachetează.
Vali! Hai, repede!
Anica, uitând de cușcă, a tras-o pe Vali de mână către ieșire.
Stați! băiatul le-a ajuns din urmă în prag. Poftiți!
Penele albastre și verzi, de o frumusețe nemaivăzută, le-au tăiat răsuflarea. Fetele au ținut minune-n palmă, și-au fugit uitând să zică mulțumesc.
Acasă a urmat potop.
Mamele, ochii în lacrimi, alergau strigând prin tot blocul. Tații fumau neliniștiți, așteptând polițistul de proximitate care le-a ordonat să nu plece nicăieri.
Când le-au văzut, mama lui Vali s-a prăbușit chiar pe aleea dintre leagăne.
Le-ați găsit…
A urmat de toate: sărutări, lacrimi, și cureaua peste șezut. Noroc că timpul era scurt nu le-a putut pedepsi pe îndelete nimeni.
Câteva zile mai târziu, la viluța de la mare, fetele stăteau pe leagăne, de parcă timpul sta-n loc, și șopteau:
Știi ceva, Vali? Eu cred că nu ne mai trebuie nicio pasăre!
De ce?
Bunica spunea că cea mai mare fericire-i să te iubească cineva.
Și?
Păi, dacă nu ne-ar iubi, s-ar fi speriat așa de tare când ne-au pierdut? Nu crezi? Nu s-ar fi temut să nu ne piardă pentru totdeauna. Deci
Deci suntem fericite?
Eu zic că da!
Dar părinții?
S-au certat în ultimele două zile?
Nu…
Deci pot să nu se certe. Nicio pasăre nu-i poate ajuta, dacă nu vor.
Daa…
Vara aceea a fost, pentru amândouă, cea mai frumoasă din amintirile copilăriei.
Ani la rând, Ana Alexandrescu mulțumea soartei că are cu cine împărți și povesti acel șirag de perle amintirile. Iar Valentina, întotdeauna, ținea minte totul mai bine, mai limpede decât Anica. Poate pentru că era mai așezată? Cine știe! Anica, vioaie, ca argintul viu, mereu pe fugă, pe când Vali retrăia fiecare lucru, așezându-l cu grijă în suflet.
Anii au trecut, au crescut, fata cea vioaie care era Anica, când l-a întâlnit pe viitorul soț n-a recunoscut corabia decât după o lună, intrând la el acasă:
Sfânta Ana…
Corabia era tot acolo. Parcă ieri ar fi fost când două fetițe priveau, tremurând, să nu strice ceva.
După nuntă, Ana a scos dintr-un roman vechi o pană de păun comoara din copilărie și a arătat-o soțului:
Ții minte?
Au râs amândoi de-amintiri.
Au urmat ani frumoși, griji dar și bucurii: primii pași ai fiicei, apoi ai fiului, boala din care Mitrea a smuls-o pe Ana chemând doctorii cei mai buni. Și a venit ziua când timpul s-a oprit. Ana n-a mai respirat, uitând dinadins să tragă aer. Viața i-a plecat odată cu soțul. Și Vali a fost lângă ea atunci, n-a lăsat-o să cadă, i-a mângâiat fața, a legănat-o ca pe-un copil.
Ține-te tare, Ană! Copiii au nevoie de tine…
Și Ana a renăscut. Fericirea nu a mai fost întreagă, dar a rămas. Pentru copiii mari, pentru nepoți. Căci ieșiseră la casa lor, dar Ana era așteptată peste tot, bine-venită și iubită. Când veneau nepoții, casa se umplea de râsete, de veșnicul zumzet al copilăriei. Nici patul nu mai era gol, iar cea mai mare dintre nepoate, roșind, se strecura lângă ea să asculte povești, deși le știa pe de rost.
Și inima și-a găsit din nou liniștea. Fericirea aceea măruntă, ca un fulg dansând în lumină. Poate nu la fel de strălucitoare ca pana de altădată, dar nespus de dragă.
Nu la toți le dă cerul atâta noroc. Unii, oricât ar vrea, rămân goi. Dar Vali și Ana n-au ratat fericirea, nici cu pasărea zburătoare, nici fără. Au înțeles de mici ce înseamnă să fii fericită: să ai copii sănătoși, restul vine de la sine, dacă vrei cu inima.
Vali a vrut și a reușit. S-ar fi putut să n-aibă copii. Nici tu, nici el, n-au reușit. Și totuși, dragostea dintre ei a mirat tot satul. Peste tot împreună, mereu de nedespărțit. Vecinele nu încetau cu of-ul de soți, pe când Valentina tăcea, fericită: la ea acasă era armonie.
Anica, la rândul ei, credea că-i poveste. După ce l-a întâlnit pe Mitrea, s-a convins că iubire adevărată există și la oameni ca ea.
Nici Valentina n-a avut o soacră aspră dimpotrivă! Maria, mama lui Anton, a îndrăgit-o ca pe fiica ei. Doar cumnatele, două la număr, reușeau mereu să-i găsească defecte, să-i ceară socoteală, să-și vâre nasul în orice. Fiecare avea ceva de spus: unde mergea, ce făcea, ce dulciuri aducea acasă! Dar Valentina răbda. Iar socrul îi era sprijin.
Maria s-a mutat mai aproape când și-a vândut apartamentul nu în același bloc, dar alături. Spunea că stă prea înghesuită cu băiatul și noră-sa, și vrea să nu deranjeze pe nimeni. Știa dinainte de planul lor pentru copii. Știa și a tăcut, cu blândețea ei.
Maria lucra ca asistentă într-o maternitate și, într-o zi, n-a putut rămâne indiferentă: pe-un băiat fără mamă l-a luat la inimă și i l-a adus Valentinei. Iar Valentina și Anton au acceptat cu inima largă. Au plecat de acasă aproape un an, ca să se întoarcă cu băiețelul. Nimeni n-a mai întrebat nimic prea mult. A fost pentru prima oară când Valentina a trasat linie și n-a mai răspuns la nicio întrebare.
Cumnatele bănuiau, dar le era frică să spună ceva cu voce tare. Maria, de când avea nepot la care ținea ca la ochii din cap, nu mai era aceeași. Slăbea, se încăpățâna, și tot satul știa: copilașul ei e fericirea vieții.
Valentina l-a crescut mare pe Păvăluț. Tare isteț a ajuns, ofițer. Chiar dacă era mereu pe la garnizoane, venea de două ori pe an acasă, cu nevasta și copiii. Pe soția lui, Svetlana, Valentina o îndrăgea ca pe fiica ei. Avea și Svetlana un băiat din altă relație, pe care Valentina l-a alintat ca pe nepotul cel mare. Însuși Pavel l-a înfiat.
Draga mea, când facem bagajul să mergem la țară? A venit vremea! oftează Anica, ridicând ochii spre cerul presărat de petale de cireș.
În weekend! Mai ștergem geamurile și pornim!
Așa a venit și Paștele mai devreme anul ăsta! Să vezi ce curățenie te așteaptă
Da, și gătitul. Ai mei vin doar două zile, băiatul cel mare vrea să vadă Bucureștiul, că poate merge la facultate acolo. O să vadă orașul, și la întoarcere rămân mai mult. Poate lasă și copiii mici la mine pentru două săptămâni. Ale tale?
Ale mele, abia la vară! Așa-i la școală, nu e ca la grădiniță, vacanța vine mai târziu.
Ehei! Ce mult pare, dar când se-apropie, trece cât ai clipi. Stai o clipă pe loc, apoi iar trece, și iar aștepți. Dar știi ceva, Anicuța?
Zi!
O clipă de fericire, chiar și mică, merită tot. Pentru ea trăim, pentru ea păstrăm amintirile. Nu vezi, fericirea nu-i câtă primești, ci cât vezi din cea pe care o ai.
Așa-i! Ții minte când am plecat să căutăm pasărea norocului?
Mai să nu! râde Valentina, băgând mâinile sub coate. După aia am stat pe coji o săptămână, că mama s-a speriat și tata a zis să țin minte! Și tu erai ba lângă mine, ba tropăiai de râs.
Da, dar știi ce, Vali?
Ce-i?
Am impresia că totuși am prins atunci, de fapt, pasărea de coadă și n-am mai știut să-i dăm drumul. Ne zboară și-acum pe deasupra noastră. Altfel, cum să-ți explic să avem ce multe cer altele de la Dumnezeu și nu primesc, și uite ce-am primit noi: familie, bărbați buni, copii minunați, nepoți… Ce zici, nu suntem norocoase?
Ba da, Anicuță! Câte una ca noi să mulțumim păsăruicii noastre. Să-i urăm să mai bată din aripi și să dea noroc și celor pe care-i iubim…
