Jurnalul meu Povestea păsării
Vasilica! Ce tot faci atâta timp? Te aștept, te aștept! Hai, șezi! Doamna Ana, vecina mea de la scara alăturată, se foi pe bancă, încercând să se așeze cât mai comod.
Și are dreptate, că tare frumos e afară! Ce rost să stăm în casă? Doar televizorul și Pisica Negruța ne țin companie, aceeași plictiseală zilnică! Dar în curte e primăvară în toată regula! Poate pare devreme, că-i numai aprilie, dar aerul e cald, miroase a pământ reavăn și a pomi înfloriți. Chiar și cireșul de lângă bloc, cel pe care l-a pus Stelea, răposatul soț al Anei, sub fereastră, a renașcut și-i plin de flori albe, ca niște mirese mici. Și banca de sub copac, făcută tot de Stelea, e gata de povești. Ana a vopsit-o săptămâna trecută, iar acum sclipește proaspătă, doar așteptând să ne așezăm pe ea cot la cot, noi, vecinele, cu vorbele noastre de fiecare zi. Despre copii, despre boli, despre viață și despre dragoste.
Despre ce să mai vorbească femeile, dacă nu despre toate astea? Le știm pe toate pe de rost una despre alta, dar tot mai aflăm ceva nou cât ai clipi. Și mai avem motiv de vorbă. Copiii cresc, bolile se adună, dragostea eh, dragostea nu-i niciodată de-ajuns, să fim sincere. Și tot aștepți să-ți spună cineva cum e când ești iubită, doar să asculți și, pe urmă, parcă respiri mai ușor măcar dacă la mine e liniște și pustiu în suflet, la altcineva se-ntâmplă miracolul ăsta. Și înseamnă că nu s-a pierdut de tot dragostea pe pământ. Strălucește, încălzește, dă viață și rost.
Ana, pentru toți Anișoara, a fost vecina mea cât mă ține minte. Peste jumătate de secol am împărțit aceeași scară de bloc. Fetițe mici fiind, mamele lăsau mereu ușa întredeschisă, nu se oboseau cu cheia știau sigur: dacă nu-s acasă, suntem la cealaltă, jucându-ne până la uitare. Dar după ce ne-am pornit, la șase ani, să ne căutăm norocul, și-au reamintit și ele de încuietoare.
A venit la Anișoara bunica într-o vacanță. Și ne-a spus, cu ochii ei blânzi, că-n viață cel mai de preț e să prinzi pasărea norocului de coadă și să n-o mai lași. Atunci totul va merge ca pe roate, viața o să fie blândă, toți din jur mulțumiți. Noi de viață nu pricepeam prea multe, dar toți mulțumiți n-am uitat-o. Cine n-ar vrea să nu-și mai certe părinții din prostii, să se-nțeleagă bine acasă? Gata, am hotărât să găsim pasărea norocului.
Și era clar! Anișoara știa unde o găsim: în blocul vecin, la un bătrân morocănos cu glas ca o ușă rugină. O scotea rar, să o vadă lumea pasăre frumoasă, colorată tare, mare cât toate zilele! Striga ciudat, dar sigur era ea: pasărea norocului! Căci nici la grădina zoologică n-am văzut așa ceva când ne duceau părinții duminica.
Ne-am pregătit temeinic pentru expediție. Am găsit la Anișoara pe balcon o colivie veche, pentru un iepure adus de bunică din sat cu mulți ani în urmă. Unde să punem pasărea, dacă o prindem? Mâinile obosesc, și-apoi, când ne vine norocul, sigur o să vrem și înghețată cu ambele mâini libere.
Am luat cu noi și pâine, și biscuiți, nu cumva nu-i pe plac păsării. Eu, Vasilica, am mai pus o bomboană, să fie. Cine nu iubește dulciurile? Să nu spună pasărea că nu ne-am gândit la toate.
Nu ne-am grăbit. Era treabă serioasă. Bunica plecase acasă, lăsând promisiune că o ia pe Anișoara toată vara. Părinții făceau bagaje de concediu; mergeam spre mare, două familii, cu Dacia lui vecinu ca să nu cheltuim prea mult. Până la Constanța era o nimica toată două-trei ceasuri, nu apuci să te plictisești. Acolo, casa închiriată era bătrână, dar temeinică cu curte mare și leagăne. Și marea la două pasuri. Nemaipomenit!
Anișoara aștepta vacanța, și la bunica voia tare mult. Dar o și durea sufletul de mine. Eu nu aveam nici măcar o bunică. Cum poate fi copchil fără bunică? Cine să mă răsfețe, să-mi spună povești lungi, nu doar de Moș Ion Roată, din lipsă de timp? Cine să-mi croșeteze pălărioară ca de domnișoară, cu fundă?
Anișoara și-a zis: dacă prinde pasărea, poate are să-mi vină și mie o bunică, să nu mai fim despărțite nici vara. Pentru atâta lucru, merită să-ncerci orice!
Cu o zi înainte de plecarea la mare, am strigat la mame că mergem la joacă una la cealaltă. Am ieșit tiptil, să nu izbească ușa cu curentul. Am pufnit să nu râdem cu voce tare era secretul nostru! Am coborât scările săltat, pe furiș.
Am trecut de a noastră curte, apoi de cea vecină, și-am ajuns la blocul cenușiu unde știam noi că trăiește pasărea noastră.
Dar nimeni în curte. Liniște și soare aprins, lumea ascunsă-n case sau dusă la lucru. Noi, două prietene întristate, ne-am privit, neliniștite: cum mai găsim noi pasărea? Nici pe cine să întrebi n-ai. Vasilica a făcut buza, s-a-ncruntat, gata să plângă. Dar Anișoara, obișnuită să nu plângă fără rost, a luat hotărârea ce folos să stăm așa? Cine ne va aduce bunica, înghețata, rochițele cu buline la fel dacă noi, împiedicate, nu prindem pasărea? Dacă era norocoasă, stătea la vedere! Dar nu-i! Așa că m-a tras de mână și-a mers direct spre scara blocului gri. Ce, să stăm ca bolovanii? Mai bine să întrebăm la uși: Unde stă pasărea norocului?
Am bătut la ușile scării cât am putut. Unii ne certau, alții ne ignorau. O doamnă cu păr vopsit s-a răstit, Cine vă lasă să vă jucați pe la uși?, și-am fugit de la ea, ținând minte ușa ei verde cu clanță ieșită. Că acolo niciodată nu va sta vreo pasăre a fericirii.
Numai la o ușă ne-a deschis un băiat puțin mai mare. A dat din umeri:
Intrați!
Pasărea nu era acolo, dar am uitat şi de timp, şi de ce venisem. Ne-am uitat la niște măști africane ciudate, la scoici uriașe ce vuiau a mare, la o corabie mare ca o jucărie, cu marinari minusculi pe catarge.
Eu și tata am construit-o. O cheamă Sfânta Ana.
Ca pe tine! a zis Anișoara și s-a luminat la față.
Ești Ana? Frumos nume! Ca mama.
Unde-i mama ta?
La serviciu. Vine în curând. Dar voi cum de sunteți singure? Nu vă ceartă nimeni?
Atunci ne-am dat seama că s-a făcut târziu, și de pasăre am uitat, și de masa de prânz. Și că ne caută părinții disperați.
Vasilico! Hai fugim!
Mi-a apucat mâna și-am zbughit-o afară, uitând de colivie. Dar băiatul ne-a oprit la ușă:
Stați! Uite!
Ținea pene, ca niște minuni colorate. Am amuțit, uitând să respirăm.
Ce-i asta?
Pene de păun! Mama mi le aduce de la grădina zoologică. Luați-le!
Am primit penele, plutind de fericire, şi ne-am dus acasă cu inima cât un purice.
Acasă era vijelie! Mamele, cu ochii roșii, alergau prin curte strigându-ne. Tații fumau agitați, așteptând polițistul comunitar. La vederea noastră, mama Vasilicăi s-a prăbușit pe iarba locului de joacă.
S-au găsit…
Au fost lacrimi, sărutări, dojeni și cureaua tatei bine că părinții nu mai aveau timp să ne pedepsească și mai rău.
Peste câteva zile, când ședeam pe leagăn la mare, noi două ne-am ciondănit șoptit:
Știi, Vasilico, nici nu ne trebuie pasărea aia!
De ce?
Că bunica mi-a zis: Adevărata fericire e să fii iubit. Dacă nu ne-ar iubi părinții, plângeau așa după noi? S-ar fi temut că dispărem? Așa?
Așa…
Deci suntem fericite.
Nu știu…
Eu știu!
Dar părinții noștri?
Ce e cu ei? S-au certat câtuși de puțin zilele astea?
Nu…
Deci pot să nu se certe. Numai că nu vor, nu pasărea e de vină.
Așa e…
Vara aceea a fost cea mai frumoasă din copilăria noastră.
Acum, când mă uit în urmă, mă bucur că încă o am pe Anișoara, cu care pot să împart amintirile. Și e mai ușor să ții minte în doi. De fapt, Vasilica mereu își amintește mai bine ca mine. Poate pentru că-i mai calmă? Eu-s mereu pripită, ca mercurul, pe când ea, stă, se gândește, răstoarnă amintirile pe rând.
Anișoara, când și-a cunoscut viitorul soț, nu l-a recunoscut din prima. S-au văzut o lună, până când a intrat la el acasă.
Sfânta Ana…
Corabia era pe același raft, ca-n copilărie. Deși aveam deja douăzeci și trei de ani, iar Vasilica era măritată, eu eram din nou copilul acela ce se temea să nu rupă ceva. După nuntă, am scos cu grijă pana de păun din cartea mea preferată și i-am întins-o soțului meu.
Îți amintești?
Am râs împreună de încercările lui de a-și aminti. Și am fost fericiți. Zeci de ani, cu griji, cu bucurii, cu primii pași ai fiicei, apoi ai băiatului. Boală grea, din care Stelea m-a scos, găsind medicii potriviți și ținându-mă de mână, cât viitorul stătea afară, nesigur și fricos. Și-a venit și ziua în care timpul s-a oprit, iar eu am uitat să respir, fiindcă aerul, ca și viața, s-au dus cu Stelea. Vasilica mi-a fost aproape, nu s-a pierdut cu firea, m-a trezit la realitate, apoi m-a ținut la piept ca pe un copil.
Ține-te, Anișoara! Ai copiii tăi…
Și am revenit. Fiindcă fericirea tot mai era lângă mine, ciuntită, dar rămasă partea de la Stelea. Copiii, deși mari, nu trebuie să-și piardă ambii părinți deodată. Nu e în firea lucrurilor! Mai ții minte ce zicea bunica?
Cât stă cineva între copil și cer, nu-i orfan. E fericit.
Corect! Așa trebuie: să trăiești, să fii de folos la copii, să te bucuri de nepoți. Au plecat fiecare la rostul lui, da’ știu că-s iubită și necesară. Pot oricând să-mi pregătesc valiza cu daruri și să merg la ei, că-s așteptată oricând. Sau să rămân acasă și, în vacanță, se umple iar casa de glasuri mici și chiote. Iar patul acela mare, de n-am putut dormi în el singură, nu mai rămâne gol; ba chiar și nepoata cea mare se fâstâcește lângă mine, dar tot alunecă pe margine, să asculte vrăjită poveștile, de parcă nu le știe pe dinafară.
Atunci inima mi se liniștește. Bucuria aceea mică, cât un fir de pană, mă inundă. Poate nu-i așa de frumoasă ca pana primită de la soț, dar e prețioasă.
Nu toate femeile au așa noroc. Oricât ar vrea, cerul nu dă tuturor fericirea. Noi cu Vasilica am avut-o. Chiar dacă n-am prins pasărea de coadă, am înțeles ce înseamnă ea pentru o femeie: copiii sănătoși, restul vine de la sine cu dragoste și răbdare.
Vasilica, săraca, putea să n-aibă copii deloc. Ei și Anton s-au iubit cum rar vezi mereu împreună, mereu alături, fără să se plictisească. Să mai râdă vecinele de bărbații lor, că Vasilica n-avea ce le zice de rău. Trăiau frumos, suflet lângă suflet.
În familia Vasilicăi nu era totul roz. Avea socri, șapte mătuși din ambele părți, două cumnate insuportabile. Toți de știut, toți cu părerea lor: unde mergeți, ce cumpărați, cu ce prăjituri serviți musafirii. Orice făcea, nu era bine: nu stă bine, nu zâmbește la timp.
Socra, Maria, a fost singura cu inima mare a iubit-o pe Vasilica din prima, n-a certat-o niciodată. Blândă, nu știa să refuze ori să se supere. Plângea ușor, iar Vasilica o iubea cu sufletul. A trăit aproape de ei, dar nu în aceeași casă pentru a nu-i înghesui.
Pe Anton, fiu bun, Maria l-a ajutat să-și facă rost de copil. După o viață de muncă la spital, s-a angajat ca soră medicală la maternitate și a găsit acolo un băiat ce rămăsese fără mamă. Vasilica și Anton l-au luat acasă fără să explice nimănui unde și cum l-au găsit. A fost primul act de curaj al Vasilicăi împotriva rudelor. Cumnatele au cârâit, dar văzând cât îi iubește Maria pe nepot, au tăcut. E al nostru, au zis.
Maria, femeie de treabă, i-a dat tot sufletul copilului și a păstrat liniștea în familie.
Așa am trăit. Mereu aproape, ca surorile, cu copiii noștri umplând curtea de râset și alergătură. Ușile deschise, ca-n copilărie, fără teamă să nu se repete povestea păsării.
După ce a plecat Stelea, inima mi s-a golit. Iar când s-a dus și Anton, pe neașteptate, fiind sănătos tun… tot lumea s-a prăbușit. N-am mai recunoscut-o pe Vasilica. Am fost eu lângă ea.
Ai băiat, Vasilico! Ai părinți, ai Maria! Nu te lasă să cazi! Cine să-i țină pe toți dacă nu noi?
Nu știu dacă i-au folosit vorbele mele, dar s-a ridicat, a mers înainte, a adunat puteri și și-a crescut băiatul ca lumea. Pavel e ofițer acum, departe, dar nu o uită niciodată. Vine cu soția, cu nepoții cei doi, băiatul cel mare nefiind al lor, dar iubit ca un fiu.
Nu a contat pentru Vasilica, l-a luat de la început cu același drag:
Bună, eu sunt bunica ta! Vrei biscuiți? Dar sub brăduț ai căutat? Moș Crăciun ți-a adus daruri, am văzut cu ochii mei!
Ce-i trebuie unei mame ca să-i se-nmoaie sufletul? Să-i primești copilul ca al tău.
Acum, când stăm pe bancă de sub cireș, Ana mă întreabă:
Vasilico, când mergem la țară? E vremea frumoasă! Să pregătim casa pentru Paște.
Sâmbătă pornim. Spălăm geamurile și plecăm.
Vai, uitasem că anul ăsta Paștele-i devreme! Vin ai tăi?
Pentru două zile. Cel mare vrea să meargă la București la facultate și vin să vadă despre ce e vorba. Poate nepoții mici rămân la mine vreo săptămână. Voi?
Ai mei abia la vară… Și mi se pare că mai e mult…
Așa pare când aștepți ceva drag. Când vine vremea, trece într-o clipă. Dar știi ceva?
Ce?
Pentru clipele alea aș da totul. Le adun în suflet ca pe mărgele pe ață. Prea mulți nu văd norocul care li s-a dat.
Așa este! Îți amintești de pasărea noastră?
Cum să nu! O săptămână n-am putut sta… Mama a plâns, tata m-a educat. Dar erai și tu lângă mine!
Eh, cred că pasărea tot am prins-o atunci, fără să ne dăm seama. Din ea am avut parte de tot ce altele roagă și nu primesc: soți buni, copii sănătoși, nepoți de povestit. Spui că nu suntem fericite?
Spun că ai dreptate! Bine-ar face pasărea să mai dea din aripi. Ca să fie și cei dragi ai noștri la fel de fericiți…
