Ilie, la drumuri nu era nici iubit, nici respins era pur și simplu evitat. Era un om cu capul pe umeri, şofer experimentat şi muncitor desăvârşit, dar absolut necooperativ. Nimeni nu voia să-i fie coleg, iar el se mulțumea cu asta. Unul a renunțat, altul la înlăturat cu un gest de mână; ceilalţi şoferi de camion i-au dat porecla Gri, aşa că a rămas cunoscut mai mult prin ea decât prin nume.
Această cursă nu prevestea nimic ieşit din comun. Traseul era familiar, încărcătura obișnuită. Ţineţi pe dreapta, să vezi drumul îşi spunea el, privind înainte.
Pe marginea drumului, ceva viu se strecură prin iarbă. Ilie voia să treacă, temânduse de animale, dar un fior ia străpuns pieptul şi la obligat să oprească semiremorca și să cerceteze ce nu fusese norocos.
Un motan uriaș, cu dungi negre, sisea ameninţător, pregătit să-şi dea viaţa înapoi. Se spune că pisicilor le sunt nouă vieţi; se vede că nu le mai are pe toate respira cu greu, cu lăbuţa rănită, murdară de sânge.
Ce ţia făcut să ajungi aici, miaupeste? întrebă Ilie, aplecânduse spre animal.
Motanul îşi încruntă dinţii şi miauăa răţinos, parcă spunând că nu vrea ajutor şi că ar trebui să-şi continue drumul.
Înţeleg, mândru, băni Ilie în gând, amintinduşi de pisica de la bunica, cu care, pe vremea copilăriei, se încălzea lângă soba focului. Erau momente fericite, în şoaptă sub torsul lui Vasile, când se lăsau să adoarmă. Acum nu era nici pisică, nici bunică doar amintiri dragi.
Nu sunt specialist în leziuni feline, dar ştiu că nu se poate lăsa aşa. Nu există adăpost în apropiere, așa că, dacă vrei, te duc la clinică.
Îngenuncheat, Ilie ridică cu grijă motanul și-l așeză în spatele maşinii. Animalul se agită, apoi se linișteşte, parcă acceptând că lucrurile vor fi mai bune.
Schimbând traseul, Ilie intră întrun mic oraş provincial, căută o clinică veterinară. Văzând omul cu pisica în braţe, medicul în vârstă îi dău prioritate, lăsândul să treacă înaintea celorlalţi pacienţi.
Ai avut noroc, pisico, zise veterinarul. O să o dezinfectăm, îi punem gips şi poţi săţi continui drumul.
Unde o să o duc eu? protestă şoferul. Am încă o cursă!
Nu avem adăpost pentru animale, nici nul putem da la stăpân. Nu e o pisoiţă, este un adult sănătos! răspunse veterinarul.
Motanul privea schimbător de la unul la altul, ca şi cum ar fi înţeles tot. Ochii săi verzi pătrundeseră în sufletul lui Ilie, iar acesta simţi o ruşine adâncă. Cum să-l salveze dacă urma să-l abandonze?
Bine, mormăi el şi se întoarse spre hol.
Două doamne discuţieau animat:
Lenuța cu fetiţa a venit din nou să se ascundă de soţul ei, spuse prima.
Ce nenorocită! răspunse a doua, cu milă. E ca o comoară, iar bărbatul ei nul poate suporta. Se spune că o bate!
Nimic nui mai iese, şi tot așteaptă săși vadă fiica la clinica de astăzi, încheie prima, referinduse la un doctor de la spital.
Ilie nu se amestecă în povestea Leului necunoscut. Nu ştie câţi oameni au parte de nenorociri în viaţă. El însuşi…
Cea căsătorită jurase să aştepte, să iubească până la capăt. Şi ce sa întâmplat? Nu a reuşit nici să îşi ducă luna de serviciu, iar iubita sa a plecat cu altul. Aşa că viaţa este plină de surprize.
Iaţi înapoi, înmână veterinarul motanul, tremurând uşor. Sper să se vindece, ca la câini. În trei săptămâni îţi scot gipsul.
Mulţumesc, zise Ilie, luând pisica în braţe şi plecând spre uşă.
Recunoaşte că nu ştia ce să facă cu acest cadou care ia căzut pe cap. Timpul îl apăsa, programul era deja deraiat. Mai întâi trebuia să livreze marfa, apoi să vadă ceva urma.
Aşeză pisica pe şezut şi pornise din nou la drum…
După câţiva kilometri, Ilie zări la marginea drumului două siluete. O femeie flutură disperată mâna, iar o fetiţă se strângea pe ea, tremurând.
Scuzaţi, nu iau pasageri! mormăi Ilie. Era un principiu ferm al său.
Miau! răspunse din spate.
Te-ai trezit? întrebă el. Ce vai?
Miau! repetă motanul, insistent.
Poate are nevoie de ajutor? gândise Ilie. Ba bine că a vorbit, altfel ma fi lăsat să continui singur.
Şoferul opri halucina pe iarbă și scoase motanul, care îşi ridică coada, confirmând presupunerea lui Ilie.
Hei! Unde vă duceţi? Ilie observă cum cei doi se îndreptau spre el.
Nu rămăse mult timp şi, în cinci minute, o femeie cu faţa plină de suspine, trăgând de mână fetiţa, apari lângă maşină.
Te rog, iaţi-ne cu voi! Suntem la doar treizeci de kilometri de aici! imploră ea, cu lacrimi curgând pe obraji.
Fetiţa îşi privea ochii umezi, obosiţi de plâns.
Doamnă, eu nu sunt taximetrist, sunt şofer de camion! încerca să o liniştească Ilie. Descarcaţi cu autobuzul!
Avem o singură cursă şi am întârziat! Sunteţi salvarea noastră, vom fi recunoscători pentru totdeauna! protestă femeia.
Motanul, terminânduşi treaba, îşi clătină piciorul, se apropie de fetiţă, se freacă de piciorul ei. Ea se aşează, îl mângâie, iar animalul începe să torsă.
Vă pot duce la destinaţie dacă luaţi pisica? propunse Ilie, arătând spre motan.
Lacrimile i se scurgură pe obraji femeii.
Am accepta, iubesc toate animalele, lucrez la veterinar! Dar nu ştiu încă unde să ne cazăm. Am o mătușă în orașul vecin, poate ne va primi! spuse ea.
Ce sa întâmplat? întrebă Ilie, observând cum fetiţa mângâia motanul.
Fetiţa avea bucle aurii, cu ochi mari și speriaţi. Motanul, pe de altă parte, se lăsa mângâiat cu plăcere.
Ilie îşi aminti de discuţia din clinică. Era aceeaşi Elena, cu un soţ rebel. Nu intră în viaţa ei, doar încuviinţă cu un dinţi.
Bine, vă iau cu mine, spuse el.
Haide, Veruşica! exclamă femeia.
Ilie ridică motanul, iar grupul se îndreptă spre maşină. Fetiţa sa așezat pe scaunul din spate, iar mama sa aplecat la cotul vecin.
Plătesc, nu vă temeţi! începu ea să se apere, dar Ilie doar încruntă.
Aşa cum îl duci la țintă, înseamnă că oamenii sunt buni. Mulțumeștei în numele său! spuse el.
Mulțumim, pisico! rosti femeia cu sinceritate. Cum se numește?
Pisică pisică, răspunse Ilie, ridicând din umeri. Nam avut timp să-l numim. Lam găsit pe drum.
Eşti foarte bun! răspunse Elena, cu ochii mari, apoi întrebă: Cum săți spun?
Ilie sunt, mormăi el.
Eu sunt Elena, fetiţa mea se cheamă Veruşica, îşi prezentă ea.
Mătușa o va primi? întrebă Ilie, surprins de sine.
Sper, suspină Elena.
Sunăi, întreabăi, spuse Ilie, schimbând tonul la familiar.
Elena roși la faţă şi șopti:
Nu am telefon soţul a plecat
Ai numărul? Ilie deschise uşor ușa încăperii şi îi întinse telefonul.
Femeia şoptă ceva către mătuşa ei, iar Ilie auzi cuvinte ca băiat, fugit şi pisică.
Mătușa ne va primi, dar pisica nu, îmi pare rău, spuse Elena cu scuze.
Veruşica suspină în spate.
Pusă, vino la noi când vrei, rostită îi auzi pe toţi. Ești bună!
Deja am aranjat tot cu pisica, răspunse Ilie, cu un zâmbet obosit.
Este foarte blândă, așa cum e mama, adăugă Elena.
Acceptând că nu poate găsi un cămin pentru motan, Ilie îi duse pe noii călători la adresa indicată şi îi lăsă pe mâna mătuşii, care îi aştepta cu un zâmbet larg.
Veruşica nu vroia să se despartă de motan; îl îmbrăţâna, îl săruta pe botul cu mustăţi, apoi, brusc, îl strânse şi pe Ilie în braţe.
Veruşica, nu poţi săl atingi așa! exclamă Elena, speriată.
Îi lipseşte tatăl, așa că se agaţă de el, şopti mătușa.
Inima lui Ilie se strânse. Întrun moment, îşi pusese gândurile pe un cămin cu soţie și copii, iar acum era tulburat de această fetiţă cu bucle aurii.
Unchiule, vei veni să ne vizitezi? întrebă Veruşica, privind în sus cu ochi mari. Cu pisicuţa?
Voi încerca, Ilie nu putu spune nu. Oamenii o priveau cu speranţă.
Veruşica, oftând, fuge în casă. Ilie se întoarse la maşină şi plecă din nou pe drum, cu imagini ale fetiţei şi ale mamei sale rănite în minte.
De unde ies aceşti bărbaţi, care îşi împing mâna pe cei slabi? întrebă el motanul. Animalul şuieră răspunsuri, făcând un sunet de dezaprobare.
Aş vrea să-i explic singur de ce nu trebuie să loveşti femeile şi copiii! îşi certă Ilie.
Miau! confirmă pisica, arătând că ar adăuga şi el cu dinţi şi gheare.
Prezenţa motanului îl liniştea pe Ilie; pentru prima dată pe drum avea pe cineva cu care să discute.
Îi povesti despre părinţi, despre serviciul militar, despre viziunile sale politice. Motanul asculta, uneori miauăăă, ca şi cum ar fi fost de acord.
Uitea acolo, spuse Ilie, observând pe marginea drumului o maşină aglomerată de doi bărbaţi, unul aruncânduse pe carosabil şi fluturând braţele. Probabil au nevoie de ajutor!
Chiar dacă era un om retras, legea drumului era una: ajută şi vei fi ajutat.
Ce sa întâmplat? întrebă el bărbatul, deschizând uşor portiera.
Două evenimente se petrecu simultan. Bărbatul scoase o armă, iar din senin trecu o cometă cu coadă în spate!
Motanul se agăță cu ghearele în mâna agresorului şi îi zguduie faţa. În timp ce bărbatul arunca arma, Ilie sări, luă arma şi o îndreptă spre tâlharii:
Mâna sus!
Scapăte de pisică! strigă tâlharii. Îţi va zgâria ochii!
Asta e! Ilie, văzând că al doilea bandit se apropia, îl împuşcă în maxilar, ridică motanul şi, fără să lase arma, sări în maşină.
Hai!
Numărul îl notă pe loc şi, în câteva secunde, sună la staţia de poliţie rutieră. Băieţii fu rupeţi în jumătate dintro jumătate de oră; ofiţerii îi raportară şoferului când trecea pe lângă ei.
Era vorba de nişte cunoscuţi, cu istoricul lor. Unul spuse: Ţara trebuie să ştie eroii săi!
Erou? Eu nu sunt nici măcar pe aproape! protestă Ilie. Aş fi legat pe loc, nu aș scăpa!
Unul dintre ei are alte şoferi în țintă, e nebun, explică poliţistul, clătinând din cap. Nu e nevoie săţi murdăreşti mâinile. Şi totuși ai transportat un rănit pisica, nui așa?
Ilie privi motanul. Motanul privea la Ilie.
Este al meu, murmură el cu hotărâre. Îl cheamă partenerul meu.
Ai noroc cu partenerul, zise polițistul, zâmbind. Lai salvat cu faţa în sânge, dar ai avut grijă de el!
Noroc! replică Ilie serios.
Povestea şoferului de camion şi a motanului său curajos circulă pe internet. Oamenii îi recunoaşteau, îi salutau când îi vezi și le mulțumeau. Ilie simțea că ceva se schimba în el odată cu apariţia pisicii gheaţa din suflet sa topit și respiraţia ia devenit mai uşoară.
Trei săptămâni, partenerii zburau pe şosele, iar când a venit momentul să scoată gipsul, Ilie a intrat în oraşul unde la lăsat pe Elena şi pe Veruşica.
Deschise uşa clinicIlie, cu motanul său lângă copil, plecă spre orizont, știind că drumul nu va mai fi niciodată singur.
