Ușa nu s-a deschis imediat pentru Ancuța. Stătea în hol cu cheia în mână, ca și cum nu recunoștea sunetul soneriei. Paltonul îi era ud, umbrela picurată, iar pe punga cu lapte se vedea mânerul rupt. Seara se închidea, iar scara mirosea deja de cina cuiva și de pisica vecinului.
Dincolo de ușă apărea Valentina Georgescu. Pălăria-i era tricotată, pantofii lucioși, valiza cu roți trasă de lângă ea, iar în mâini strângea o pungă cu ceva fierbinte. Vocea-i răsuna ca a unei actrițe din filmele de odinioară: vie, cu o nuanță de dramă.
Lumină în casa mea! Am venit la voi trei zile, cu prăjitură cu vișine. Pavel o adoră spuse în timp ce Ancuța abia termina de respirat. Dar de ce nu mi-ai zis că au schimbat codul? Plecasem de acasă, m-am întors cu valiza și abia am găsit paznicul să-l întreb.
Ancuța tăcea, dând din cap spre umărul ei, parcă ar fi simțit pe altcineva în spate, deși apartamentul era liniștit. Ună liniște prea apăsătoare.
Și Pavel? întrebă Valentina, schimbând încălțămintea și aruncând o privire spre hol, unde era doar un cârlig liber. Nu era geacă de bărbat, nici cizme. Nici mirosul lui, nici haosul său. Va veni mai târziu, nu? Ne vom așeza la cină, am adus pilaf. Petru, tatăl lui Pavel, va veni și el. A avut o urgență la un cunoscut. Așa și Sorin? Probabil încă la grădiniță?
Ancuța zâmbi scurt, ca și cum cineva i-ar fi tras un fir de mătase.
Are o ședință care a întins.
Ah, înțeleg. Munca, munca Valentina se opri, ochii îi săreau dintr-un loc în altul, prea repede. Observă un singur ceai pe raft, un șampon început în baie, iar pe frigider erau desenele copiilor, în timp ce fotografiile lui Pavel dispăruseră.
Pe masă a așezat prăjitura și a deschis cu grijă cutia cu pilaf, apoi i-a întins mâna Ancuței.
Cel mai important, nu te stresa. Totul se întâmplă. Respira adânc. Ne vom așeza, vom mânca. Tatăl îl va vedea și vom râde împreună. E un om bun.
Ancuța încuviință și se așeză. Luă farfuria, dar nu mâncă. Ceainicul pocăi, zgomotos, ca un țipet în noapte.
Mai târziu au plecat împreună să-l caute pe Sorin. Valentina purta mănuși și un termos cu compot, iar Ancuța, tăcută, își ținea mâna pe mânecă. În lift, la întoarcere, le-a întâlnit pe vecina Lenuța. Zâmbi, apoi intră în tonul său obișnuit, rapid:
Ancuța, fostul tău a apărut din nou cu acea femeie de la magazin? Cu căruciorul? Nu se ocupă deloc de copil.
Valentina-și strânse buzele, nu se uita la Ancuță, nici la Lenuță.
Lenuța se gândi Ancuța, expirând ușor.
Ce să zic? Vorbesc adevărul. Toată lumea știe tot.
Seara, când Valentina scotea pătură din dulap și așeza cu grijă patul pe canapea, se opri brusc, ținând perna în mâini. Fără să privească nicăieri:
A plecat? Unde e băiatul meu? Ce s-a întâmplat?
Ancuța rămase în pragul bucătăriei, spatele drept, mâinile pe ceainic.
Acum trei luni. A zis că pleacă la o întâlnire și nu s-a mai întors.
La ea?
Ancuța nu răspunse, doar privi spre fund.
Valentina se așeză, puse pătură lângă ea, puse o geantă pe genunchi și scoase o altă prăjitură, mică, în formă de plastic.
Am copt-o special pentru voi. El zicea că la voi totul e în regulă Că vreți să mergeți cu toții la mare vara asta El
Se opri brusc, parcă i se strângea pieptul. Ancuța se apropie, dar nu o atinse, doar așeză lângă ceainic o ceașcă.
În cameră domnea tăcere. Pe fereastră bâzâia un tramvai vechi. Ancuța privea pe fereastră, Valentina stătea nemișcată. Fiecare avea propria tăcere.
Ușa se închise cu un pocnit caracteristic Petru întotdeauna lovea ușa cu putere, ca să-și amintească prezența. Intră viguros, în geacă cu guler de blană, cu o pungă de mandarini și o ziar sub braț.
Bună dimineața, frumoase! Am venit cu prada! Mandarine din Dobrogea, dulci ca în copilărie.
Se dezbrăcă de picioare, puse geaca pe spătar și se duse spre bucătărie. Acolo era liniște și trei priviri: una obosită, a Ancuței; alta îngrijorată, a Valentei; iar a treia, luminoasă, a lui Sorin, care, auzind vocea bunicului, aruncă un biscuit și alergă spre el, apucându-i hamulă ca pe un copac și ridicându-și capul cu ochii scăldați în bucurie.
De ce ați tăcut? întrebă Petru, neînțelegând. Am venit la timp?
Pavel începu Valentina, dar vocea îi tremura. Se uită la Ancuță, parcă cerând permisiunea.
Pavel a plecat, spuse Ancuța, calm, ca și cum ar fi repetat de o sută de ori. Acum trei luni.
Punga cu mandarini căzu ușor pe masă, urmată de ziar. Petru se așeză, tăcut, privind pe fereastră ca și cum ar căuta un răspuns în afara camerei.
Ce ați făcut aici, din capul vostru? izbucni brusc. L-ai împins pe el, Ancuța! L-ai strivat, l-ai ciocit ca pe un cuie în lemn. Îl recunoșteam la voce părea că merge acasă spre o închisoare!
Petre, șoptì Valentina.
Ce? Ce? Totul e ascuns, iar acum salut! L-ai bătu din palme. Stricat.
Ancuța nu răspunse. Luă o ceașcă și o duse spre chiuvetă, dar nu plecă din încăpere. Rămase în picioare, cu spatele la ușă, gândindu-se dacă să plece sau să rămână.
Valentina rămase tăcută, fața îi deveni palidă. Se ridică, se apropie de Petru și îi strânse umărul. Reacționă cu întârziere.
El mi-a spus că la voi totul e în regulă. Sorin e sănătos, Ancuța e de neoprit, plănuiesc vacanță. Îi înțelegi minciunile? vocea i se rupea, lacrimă-i curgea pe obraz. Pentru mine. Pentru mama.
Petru ridică privirea, fără să știe ce să spună.
Eu Eu credeam ezită. Nu e copil. El decide singur. Poate are pe altcineva
De mult timp are pe altcineva, spuse Ancuța, fără să se întoarcă. Trăiește cu ea. Cu cea de la muncă. Cu cea cu care schimbă mesaje în baie.
Petru se ridică, merge spre balcon, închide ușa în urma lui. Aprinde o țigară în amurg, ca un far. Nu fuma când era cu nepoții, dar acum își aprinde un fir de fum.
O să-l sun, spuse Ancuța. Să-și explice totul.
Valentina nu răspunse, doar închise ochii.
Pe ecranul telefonului apărea Pavel. Sună. Sunetul de ocupat. Apoi o voce obosită:
Da?
Vino. Acum. Tata și mama sunt aici. Sorin. Trebuie să vorbim.
O pauză lungă. Apoi: Bine. Sunetul de ocupat din nou.
Ancuța privea pe fereastră. În afara geamului cineva mătura trotuarele de zăpadă. Noapte albă, iernă mută.
După douăzeci de minute, încuietoarea scârțâi din nou. Pavel intră, parcă într-un apartament străin. Avea haina de iarnă pe care Ancuța o scosese odată pentru bomboane și bonuri. Părul era ușor dezordonat, parfumurile străine abia se simțeau. Se opri la prag.
Salutare tuturor murmură.
Sorin fuge, dar se opri la jumătate de pas. Pavel se așeză stângaci, îl trage aproape.
Ce faci, prichindel? spuse.
Nu locuiești cu noi, răspunse Sorin, fără să sune ca o acuzație, doar ca pe un fapt.
Pavel îl îmbrățișă, dar nu-și ridică privirea.
În bucătărie se așternuse un văcuie. Petru coborî de pe balcon, mirosul de fum îl urma. Valentina îl privea pe fiul ei ca și cum ar fi văzut prima dată chipul.
Mi-ai spus începu. Mi-ai zis că totul e în regulă. Că Ancuța e de treabă. Că Sorin e fericit. M-ai mințit, Pavel?
Nu am vrut să vă supăr.
Pe ea? îndreptă Valentina spre Ancuță. Nu ai vrut să o supără? Sau a fost mai ușor să dispari?
Petru, brusc, rosti:
Ce-ai făcut cu mama ta?
Pavel se așeză, își aplecă mâinile pe masă, ca și cum s-ar predă.
Nu trebuie să răspund nimănui. Nici vouă, nici ei. Am plecat pentru că nu voiam să mint. Nu mai puteam să rămân cu Ancuța. Și cu voi.
Ai plecat pentru că nu ți-a fost rușine să rămâi și să vorbești ca bărbat, spuse Valentina. M-ai trădat pe tine, pe noi, pe tine însuți.
Ancuța rămânea în colț, tăcută. Se simțea cum ar fi știut totul deja.
Valentina se apropie de fiul ei, îi atinse umărul. Păstrau tremurul în palmă.
Eram mai bun, Pavel. Îți amintesc altă versiune a ta.
El nu răspunse, doar închise ochii.
Sorin aruncă din nou o privire spre bucătărie. De data aceasta nu fuge, doar stă în ușă și privește.
Pavel se ridică, făcu un pas înapoi, își încruntă fața ca și cum o mască s-ar fi întărit pe el. Se întoarse brusc și ieși, închizând ușa cu un zgomot clar, nu aspru, dar hotărât ca un punct la finalul unui capitol.
Dimineața se așternuse pe fereastră cu lumină cenușie și cu zăpadă proaspătă pe pervaz. Petru citea în ziar, Sorin mânca terci, Valentina aranja ceva pe tejghea, iar Ancuța stătea la fereastră.
Ancuța își ridică spatele, vocea îi deveni mai fermă:
Pot să recuperez aparatele pe care mi le-ați dăruit: cuptorul cu microunde, aragazul, ibricul. Luați-le dacă doriți. Eu tot voiam să fac renovarea. Nu mă va opri nimic. Cred că e corect să curăț totul până la temelie.
Valentina se întoarse brusc.
Te-ai înnebunit? Dimineața abia începea și deja vorbești de bunuri. Nu avem ce-ndecompor. Nu suntem hoți. Trebuie să ne cerem scuze, nu să luăm aparate.
Sorin, în timp ce se juca cu mașinuțele pe covor, se ridică și întrebă:
Bunico, o să vină tata?
Valentina îl privi, inspiră adânc și se așeză lângă el, mângâindu-i capul.
Va veni, dragul meu. Dar mai târziu. Vrei să vezi desenele?
Sorin dă din cap.
Ancuța rămânea în prag, fără lacrimi, fără furie. Doar o mută interioară, ca după un zgomot lung când sunetele dispar și rămâne doar tăcerea.
Punse ibricul pe aragaz, iar el zumzăi ca fundalul propriei lor liniști. În față se întindea o zi obișnuită, nouă, cu senzația că se reîncepe totul.
Mirosul de săpun și aer uscat umplea baia, unde Valentina spăla chiuveta cu grijă, ca în meditație. Ancuța intră să ia prosopul, dar se opri.
Lasă, spuse Valentina, fără să se întoarcă. Eu mă ocup.
Ancuța nu răspunse. Luă prosopul și îl așeză lângă chiuvetă, rămânând puțin.
Nu am fost supărată pe voi, spuse în sfârșit. Doar… am fost obosită să explic că nu am greșit singură.
Și în liniștea curată a apartamentului, fiecare găsi, în cele din urmă, pacea pe care o căutase.
