Ușa pe care Ancuța a deschis-o nu a cedat imediat. Stătea cu cheia în mână, parcă nu recunoștea glasul soneriei. Paltonul era ud, umbrela picurată, pe punga cu lapte se vedea mânerul scârțit. Seara se apropia de sfârșit, iar holul începea să miroasă a cineva ce gătea și a un cățel înrădăcinat în colț.
Dincolo de ușă apărea Vasilica Grigorie. Eșarfă tricotată, pantofi lăcuiți, o valiză cu roți și, în mână, un sac cu ceva fierbinte. Vocea ei era ca a unei actrițe din filmele vechi: vivă, cu o nuanță de dramă.
Lumină a mea! Am venit să stau trei zile, cu plăcintă. Cu vișine. Ionel o adoră spuse, intrând în hol în timp ce Ancuța abia termina de tras aer în plămâni. Hai să nu mă mai întrebi de ce am schimbat codul. Plecasem deja, am venit cu valiza și abia am găsit paznicul, l-am întrebat de cod.
Ancuța tăcea. Înclina capul spre umăr, ca și cum ar fi căutat pe cineva acolo. În apartament era straniu de liniștit. Un fel de liniște incomodă.
Unde e Ionel? Vasilica se pune pe șireturi, se uită în hol: un cârlig liber, nici o haină de bărbat, nici cizme. Nici mirosul lui, nici haosul lui. Va veni mai târziu, nu? Ne vom așeza la cină, am adus pilaf. Petru, tatăl lui Ionel, va veni și el. A trebuie să se oprească la un prieten, a fost o urgență. Și pe Sorin? Încă la grădiniță, probabil?
Ancuța zâmbește scurt, ca și cum cineva i-ar trage un fir de marionetă.
Are ședință ce s-a prelungit.
Ah, înțeleg. Treabă, treabă, nu? Vasilica tace. Ochii îi sar prin încăpere, prea repede. Observă: pe raft e doar o ceașcă. În baie, șamponul a început, dar este un singur săpun. Pe frigider, desene de copii, iar fotografiile lui Ionel au dispărut.
În bucătărie așază plăcinta pe masă, deschide cu grijă cutia cu pilaf și îi ia mâna lui Ancuța.
Să nu-ți faci griji. Așa se întâmplă. Respiri adânc. Ne așezăm și mâncăm. Tatăl va veni vă veți distra împreună. El e de bună seamă.
Ancuța dă din cap. Se așează, ia farfuria, dar nu mănâncă. Ceainicul clocotește zgomotos, ca un om ce se ceartă.
Mai târziu pleacă împreună să o caute pe Sorin. Vasilica poartă mănuși și un termos cu compot, iar Ancuța merge tăcută, ținându-se de mânecă. În lift, la întoarcere, întâlnesc vecina Lena. Ea zâmbește, apoi își aruncă cuvintele într-un ton repetițional:
Ancuța, fostul tău a mai apărut cu acea femeie din magazin? Cu căruciorul? Și nu se mai ocupă de copil, nu?
Vasilica strânge buzele pe o fire. Nu se uită la Ancuța, nici la Lena.
Lena scapă Ancuța.
Ce să zic? Spun ce știu. Oricum totul e cunoscut de toți.
Seara, când Vasilica scoate o pătură din dulap și așază cu grijă patul pe canapea, se oprește brusc. Ține perna în mâini, apoi, fără să se uite:
A plecat? Unde e fiul meu? Ce s-a întâmplat?
Ancuța stă în pragul bucătăriei, spate drept, mâinile pe ceainic.
Acum trei luni. A zis că merge la o întâlnire și nu s-a mai întors.
Unde?
Ancuța nu răspunde, doar privește în gol.
Vasilica se așază, pune pătură lângă, pune ghiozdanul pe genunchi și scoate o altă plăcintă, mică, în formă de plastic.
Am copt-o special pentru voi. El tot spune că la voi e totul bine Că vă doriți să mergeți cu toții la mare în vară El
Se opri brusc, ca și cum ar fi urcat o scară lungă. Ancuța se apropie, dar nu atinge. Pune lângă ceainic simpla ceașcă.
Camera era tăcută. În afară, un tramvai vechi bătea ritmul. Ancuța stă la fereastră, Vasilica nu se mișcă. Fiecare are tăcerea ei.
Ușa se închide cu un pocnet familiar Petru, tatăl lui Ionel, întotdeauna lovea ușa cu putere, ca să-și dea seama că e acolo. Intră energic, cu o geacă cu guler de blană, o sacă de mandarine și o ziar sub braț.
Bună dimineața, drăguțelor! Am adus pradă! Mandarine de pe podgoria din Bălți, dulci ca din copilărie.
Își scoate pantofii, atârnă geaca și se duce spre bucătărie. Acolo doar tăcere și trei priviri. Una obosită, a lui Ancuța. Alta îngrijorată, a Vasilicăi. A treia, copilăroasă, a lui Sorin, care, auzind glasul bunicului, aruncă un biscuit și aleargă spre el, se agață de pantaloni ca de un copac și își ridică capul, ochii strălucind.
Ce-a fost cu tăcerea? întreabă Petru, nedumerit. Am venit la timp?
Ionel începe Vasilica, dar vocea i se rupe. Se uită la Ancuța ca și cum ar cere permisiune.
Ionel a plecat, spune Ancuța, calm, parcă repetânda o sută de ori. Acum trei luni.
Sacul cu mandarine se așază încet pe masă, ziarul îl urmărește. Petru se așază și rămâne tăcut, privind pe fereastră, parcă căuta un răspuns în afara lumii.
Ce ați făcut aici, pe seama voastră? izbucni brusc. Așa că l-ai împins pe el, Ancuța. L-ai strivit, i-ai smulțit viața cum un cui în lemn. Nu-l recunoșteam nici de departe se întorcea spre casă ca și cum ar fi fost la închisoare!
Petre, șopti Vasilica.
Ce, Petre? Ce? Totul e ascuns, iar acum salut! Ai doar… făcu o mișcare largă. Distrus.
Ancuța nu răspunde. Ridică ceașca și o duce spre chiuvetă, dar nu pleacă din cameră. Stă cu spatele, ca și cum s-ar gândi să plece sau să rămână.
Vasilica rămâne tăcută, fața îi devine palidă. Se ridică, se apropie de Petru, îi strânge umărul. El reacționează cu întârziere.
Mi-a zis că la voi e totul bine. Sorin e sănătos, Ancuța e minunată, planifică vacanța. Înțelegi că a mințit? glasul îi tremură. Eu mama.
Petru ridică privirea și, pentru prima dată, nu știe ce să spună.
Eu credeam ezită. Nu e copil. Decide singur. Poate are pe altcineva
De mult are pe altcineva, răspunde Ancuța, fără să se întoarcă. Trăiește cu ea. Cu colega de la birou, cu care vorbea în baie.
Petru se ridică, merge pe balcon, închide ușa în urma lui. Aprinde o țigară în amurg, ca un far. Nu ar fuma în fața nepoților, dar acum făcuse excepție.
Îi voi suna, spune Ancuța. Să-și dea explicații.
Vasilica nu spune nimic, doar închide ochii.
Pe ecranul telefonului apare numărul Ionel. Sună. Sunete de ocupat. Apoi vocea, obosită:
Da?
Vino. Acum. Tata și mama sunt aici. Sorin. Trebuie să vorbim.
Pauză. Lungă. Apoi: Bine. Sună din nou ocupat.
Ancuța privește pe fereastră. Dincolo, cineva curăță trotuarele de zăpadă. Noapte albă, iernă tăcută.
Douăzeci de minute mai târziu se aude din nou sunetul încuietorii. Ionel intră ca într-un apartament străin. Purtă un hanorac pufos, din care Ancuța cândva scoștea gume și bonuri. Părul îi e puțin dezordonat, aroma unui parfum necunoscut se strecoară. Se oprește la prag.
Bună tuturor spune într-un ton murdar.
Sorin aleargă, dar se oprește la jumătate de pas. Ionel se așază stângaci și îl trage spre el.
Salut, pruncule. Ce faci?
Tu nu locuiești cu noi, spune Sorin, fără să critice, doar ca pe un fapt.
Ionel îl strânge la piept, dar nu privește în sus.
În bucătărie domnește tăcere. Petru coboară de pe balcon, mirosul de fum îl urmărește. Vasilica îl privește pe fiu ca și cum ar fi văzut prima dată chipul lui.
Mi-ai spus începe ea. Mi-ai zis că totul e bine. Că Ancuța e de nota zece. Că Sorin e fericit. M-ai mințit, Ionel?
Nu am vrut să vă supăr.
Și pe ea? Vasilica arată spre Ancuța. Nu ai vrut să o supăr? Sau ți-a fost mai ușor să dispari?
Petru, brusc, rostește încet:
Ce-ai făcut cu mama ta, de fapt?
Ionel se așază. Își pune mâinile pe masă, ca și cum s-ar da bătut.
Nu le datorez nimic nimănui. Nici vouă, nici ei. Am plecat pentru că nu voiam să mint. Nu mai puteam să rămân cu Ancuța. Și cu voi.
Ai plecat pentru că era prea greu să rămâi și să vorbești ca bărbat, aruncă Vasilica. Nu i-ai trădat doar pe ea. Ne-ai trădat pe noi, pe tine însuți.
Ancuța stă în colț, tăcută. Parcă nu mai avea nevoie să știe nimic. Știa totul.
Vasilica se apropie de fiu. I-o atinge ușor pe umăr. Palma i se cutremură.
Ai fost mai bun, Ionel. Îmi amintesc cum erai altfel.
El nu răspunde, doar închide ochii.
Sorin iese din nou în bucătărie. De data aceasta nu fuge, doar stă în ușă și privește.
Ionel se ridică, se retrage cu un pas, privește pe toți. Chipul îi devine tare, ca o mască întărită. Se întoarce brusc și iese, închizând ușa nu tare, dar cu claritate. Un punct la finalul unui capitol.
Dimineața vine cu lumină cenușie și zăpadă proaspătă pe pervaz. Petru citește din nou ziarul, Sorin mănâncă terci, Vasilica aranjează ceva pe tejghea, iar Ancuța stă la fereastră.
Ancuța se ridică înalt, vocea îi devine mai fermă:
Pot să recuperez aparatele pe care le-ați lăsat. Microunde, aragaz cu microunde, ceainic. Luați-le dacă vreți. Eu tot voiam să fac renovarea. Schimbările nu mă vor opri. Doar mi se pare corect să curăț totul până la temelie.
Vasilica se întoarce brusc.
Te-ai înnebunit? Dimineața abia începe și tu deja vorbești despre bunuri. Nu avem de împărțit nimic. Nu suntem spargători. Trebuie să ne cerem scuze, nu să luăm tevi.
Sorin, în acel moment, joacă cu mașinuțele pe covor. Apoi întreabă:
Bunico, va veni și tata?
Vasilica îl privește, respiră adânc și se așază lângă el. Îi mângâie capul.
Va veni, dragul meu. Dar puțin mai târziu. Vrei să vezi un desen animat?
Sorin dă din cap.
Ancuța stă lângă prag, fără lacrimi, fără mânie. Doar o amorțeală interioară, ca după un zgomot lung, când sunetele dispar și rămâne doar tăcerea.
Pune ceainicul pe aragaz. Acesta pocnește, ca fundalul tăcerii lor. În față e doar o zi. Nouă, obișnuită. Dar cu senzația că totul începe din nou.
Miroase de săpun și aer uscat. Vasilica se află în baie, spălă chiuveta încet, parcă făcând o meditație. Ancuța intră, vrea să ia prosopul, dar se oprește.
Lasă, spune Vasilica, fără să se întoarcă. Eu o iau.
Ancuța nu răspunde. Ia prosopul și îl pune lângă. Stă puțin.
Nu m-am supărat pe voi, spune în sfârșit. Doar sunt obosită să explic că nu sunt singura vinovată.
Vasilica se sprijină de marginea chiuvetei, dă din cap.
Eu am fost supărată. Pe mine însămi. Pentru că n-am văzut. Pentru că nu am vrut să privesc. Credeam că la voi e totul: dragoste, familie, fericire. Înțelegi? Totul. Le povesteam tuturor.
Ancuța dă din cap. Stau amândouă în baie strâmtă, două femei legate de fiu, de casă, de trecut.
Îmi pare rău, spune Vasilica. Pentru tot. Credeam că nu ai putut să-l reții. Dar acum te privesc și înțeleg că te-ai ținut de noi pe toți. Chiar și când nu trebuia.
Ancuța se așază pe marginea căzii. Încet:
Eu măAncuța se așază pe marginea căzii și spune că va lăsa trecutul în urmă, privind spre un viitor luminos.
