Eu și soțul meu, Vlad, am reușit să ne clădim traiul doar prin forțele noastre, în timp ce frații noștri mai mici au avut mereu sprijinul larg al părinților. Nu am avut vreodată pretenția să ni se dea ceva, dar ne dorim totuși ca părinții să nu se simtă obligați să-i susțină la nesfârșit pe cei mici. Mereu ne-am întrebat de unde provine această diferență clară de atitudine.
Îmi amintesc perfect ziua în care tata i-a făcut cadou fratelui meu, Sergiu, o Dacia nouă, iar el a rămas cu bătrâna lui mașină obosită. Apoi, după ce Sergiu s-a căsătorit cu Alina, au primit ca din senin apartamentul bunicului din Chișinău, de parcă ar fi fost ceva de la sine înțeles. Între mine și Sergiu e o diferență de zece ani, iar înainte de nunta lor, părinții mei parcă nici nu mă cunoșteau; însă când fratele meu le-a dat vestea cea mare, n-au stat deloc pe gânduri și i-au dat pe loc apartamentul, fără niciun fel de discuție.
Am prins curaj și am întrebat-o odată pe mama de ce la noi nu s-a pus problema la fel, de ce pentru mine și Vlad nu s-au găsit nici măcar jumătate din aceste gesturi. Mi-a răspuns cu răceală: Dar ați cerut ajutor vreodată? Nu ați văzut cum arată casa voastră? Nu ai observat că nu aveți mașină?. În acea clipă, am simțit cum toate amintirile din anii în care eu și Vlad ne-am chinuit singuri să ne croim drum în viață m-au doborât. Imediat după ce s-a născut fiica noastră, am locuit într-o casă aproape goală, luptând zi de zi să o mobilăm, doar cu ajutor de la câțiva prieteni apropiați. Situația era așa de grea, încât nu aveam curaj să chemăm medicul la domiciliu când era copilul bolnav, ca nu cumva să anunțe Direcția pentru Protecția Copilului despre condițiile în care trăim.
La polul opus, cumnata mea, Ilinca, sora lui Vlad, parcă e copilul de aur al familiei lor. Socrii mei au plecat la țară, la Soroca, numai ca să-i lase fiicei lor apartamentul din Chișinău ca să poată avea liniștea ei. Au acceptat cu greu să facă naveta săptămânal din sat la oraș, doar ca Ilinca să poată trăi în confort. Și totuși, ea depinde zi de zi de părinți chiar și pentru cele mai mici lucruri, până și mâncarea o primește de la ei, căci în fiecare săptămână aduc saci cu bucate și-i umplu frigiderul.
Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc din nou cu mama și să-i spun cât de tare m-a durut că lui Sergiu i-au dat totul pe tavă, iar pe mine și pe Vlad de parcă nici nu ne vedeau. Răspunsul ei a fost dureros: mi-a amintit că niciodată nu am cerut ajutor, deși știa foarte bine prin ce greutăți trecem. Nu pot să uit vorbele acelea și nu cred că voi putea să le iert vreodată această diferență, nici eu, nici Vlad.
În cele din urmă, faptul că părinții ne-au tratat nedrept, oferind totul fratelui și surorii mai mici, m-a apăsat mereu. E greu să accepti că se pot impune standarde diferite între copii, iar această nedreptate a săpat în sufletul meu o rană adâncă, pe care timpul cu greu o poate vindeca.
