Au venit dintr-un sat uitat de lume, cu mâinile brăzdate de ani de prășit și cules porumb în arșiță. Moș Gheorghe purta cămașa lui veche cu dungi albastre, spălăcită de atâta vreme și muncă, iar Tanti Ecaterina avea pe ea o rochie gri, trecută prin multe sărbători și înmormântări.
Ceea ce sărea în ochi însă cel mai multamândoi încălțaseră niște papuci de cauciuc, aceia simpli, de la piața din sat.
Mamă, tată, haideți odată, să nu întârziem… îi grăbea cu emoție Simina.
Ajunși la poarta Casei de Cultură din Chișinău, au fost opriți de coordonatoarea evenimentului, doamna Petcovici, cu părul strâns pe vârful capului și ochii tăioși.
Stați așa, vă rog!a spus dânsa scurt, scrutându-i din cap până-n picioare cu o grimasă de neplăcere.Persoanele cu papuci nu pot intra. E festivitate de absolvire, nu talcioc! Suntem priviți de autorități, de sponsori… Nu vreau să se facă satul de râs pentru o pereche de papuci.
Doamnă, vă rog… Ei sunt părinții meișopti Simina, simțind cum se scurge sângele din obraji.
Reguli sunt reguli, domnișoară Luca, zise sec doamna Petcovici, fluturându-și vreo programare pe sub nas.Școala noastră are un nume, nu putem lăsa rușine în fața invitaților.
Simina înghiți în sec, rușinea cioplindu-i obrajii. Moș Gheorghe îi puse mâna pe umăr, blând.
Lasă, draga tatei… Stăm noi aici, la poartă. Să te vedem cum urci pe scenă, asta-i tot ce contează. Nu-ți bate capul cu noi.
Dar tata…glasul copilei tremura.
Du-te, mamă, du-te!i-a zis Tanti Ecaterina, forțând un zâmbet stins, cu lacrimi strânse sub pleoape.
Simina a intrat, cu inima gata să-i cadă din piept. În sală plină, domni cu costume la patru ace și doamne cu rochii de mătase râdeau cu gura până la urechi, lustruiți de parfumuri scumpe.
Părinții ei priveau prin gratiile porții, strânși unul lângă altul într-o liniște rușinată.
Festivitatea a început: aplauzele i s-au părut Siminei ghimpi în carne.
Apoi a venit momentul Marelui Donator pentru noua clădire a facultății de 10 etaje, un Modern Science și Laborator Central, așa ceva nu mai văzuse Moldova.
Decanul, cu glas de fanfară, a anunțat:
Doamnelor și domnilor, suntem onorați să avem astăzi în mijlocul nostru familia care a dăruit Universității noastre suma de 10 milioane de lei moldovenești pentru ridicarea acestei construcții! Au cerut să rămână anonimi. Acum îi cunoaștem: domnul Gheorghe și doamna Ecaterina Luca!
Ropote de aplauze au izbucnit printre scaunele de catifea.
Doamna Petcovici a început să caute agitată niște domni în costume scumpe, poate coborâți dintr-o mașină străină. Dar nimeni n-a ieșit.
Domnul și doamna Luca?a mai chemat decanul încă o dată.
În liniștea aceea ciudată, Simina s-a ridicat, a traversat sala și a pus mâna pe microfon, arătând către poarta din spate:
Sunt afară… Nu au fost lăsați să intre din cauza papucilor.
Și, dintr-o dată, liniștea s-a așezat peste sală ca o plapumă pe picioare iarna.
Toți s-au întors spre poartă. Moș Gheorghe și Tanti Ecaterina, cu zâmbetul stins și ochii umezi, țineau gratiile porții albastre.
Doamna Petcovici s-a albit la față, scăpând lista de invitați din mână.
Președintele și decanul s-au repezit la poartă și au descuiat-o cu mâini tremurânde. S-au aplecat adânc în fața țăranilor.
Ne iertați… N-am știut, balbăi președintele.
Nu-i nimic, suntem obișnuiți cu praful și noroiul, i-a răspuns Moș Gheorghe liniștit.Ce-i mai important e că fata noastră a ajuns aici.
Oficialii i-au condus pe covorul roșu până pe scenă, cu toți ochii ațintiți pe papucii lor de cauciuc. Și, ca la comandă, fiecare părinte, fiecare absolvent, s-a ridicat în picioare.
Întâi o bătaie ușoară din palme, apoi din ce în ce mai tare, până când tot sala s-a umplut de un potop de aplauze. Nu pentru bani, ci pentru demnitatea curată și neclintită.
Pe scenă, Simina și-a luat părinții în brațe, plângând. Lacrimile nu erau de mândrie, ci de recunoștință.
Moș Gheorghe s-a aplecat spre microfon:
Bogăția nu-i în pantofi, ci în munca palmelor ce-au pus temelie viitorului. Nu vă uitați la încălțări, ci la mâini. Aceste mâini sunt podul peste care treceți spre visul vostru!
Într-un colț, doamna Petcovici stătea cu ochii în podea, rușinată de propria-i judecată. Dincolo de papuci, se năștea legenda demnității, sub privirile tuturor.
