Tudorița a intrat în holul blocului unde locuiește familia fiului ei, cu inima bubuind de bucurie. Ce surpriză o să provoace cu apariția ei! Și, pe deasupra, cu darul pentru nepoata ei, o mică bănuță cu ochișori albaștri. O cutiuță de jumătate de metru, legată cu o panglică roz de satin și cu un fundiță pufoasă la capăt.
Tudorița nu a lăsat nimic deoparte: nici forță, nici timp, nici bani totul pentru acel cadou. A organizat o adevărată operă specială! A călătorit la Iași să se întâlnească cu un meșter renumit în restaurarea păpușilor vechi, a croșetat singură un rochițelă albastră și o bentiță, iar în plus a pus în set și o jachetă de fetru, cizme de blană, eșarfă cu căciulă, lădițe cu dantelă și o rochiță cu buline. Totul, de la cap la coadă, a făcut cu mâinile ei! Era aceeași păpușă pe care o primise când era o fetiță de opt ani, în anii de la începutul anilor ’60, dintr-o familie săracă. Era singura jucărie frumoasă pe care o avea. Cât de mult i-a însemnat atunci, micuța Natasha! Tudorița a hotărât să îi dea a doua șansă. Pentru că păpușile moderne sunt goale, fără suflet, cu fețe strâmbe și de parcă ar fi vii, iar aceasta
Uau! a exclamat nură, Și de unde a scosţi acestă raritate?
E prima și singura mea păpușă! i-a răspuns Tudorița, fără să observe mirarea ei. Am mers la sora mea în sat să o iau, rămăsese în casa părinților. Toți frații noștri erau băieți, nu am avut pe cine să mă ajute să o duc. A stat în cutie cu o piciorușă ruptă Cât am plâns când s-a rupt! Timpul a schimbat-o, dar acum e ca nouă, chiar mai frumoasă meșterul a făcut minuni!
Bunico, dă-mi, dă-mi! a sărit nepoata, în timp ce adulții priveau păpușa.
Îți place?
Ce frumoasă Ce rochiță și eu vreau una a mea!
Vrei să te ajut să-i facem rochițe asemănătoare?
Băi, mamă, cine poartă așa de sovietic acum? a intervenit fiul, Sorin.
Liniște, tata! Vreau, vreau! a exclamat de cinci ani, Codrița, admirând păpușa.
Va fi a ta, micuța mea, totul îți va fi! i-a promis bunica. Apropo, se numește Natasha.
Beee, nu-mi place numele! O vom numi Chelsea! a protestat fetița.
Dar, drăguța mea, așa se numesc câinii! a ridicat din sprâncene Tudorița.
Nu, o să o numim Chelsea, ca din desenul animat! a închis ochișorii și a mângâiat fața păpușii. Ochișorii ei albaștri s-au deschis din nou. V-ați uitat?
Soacra, spre deosebire de nură, a arătat o admirație sinceră:
Aveam una aproape ca ea când eram mică! Doar că era din material moale, umplută cu bumbac. Ce dulceață! Codrițo, lasă-mă să o țin o clipă
Fetița a dat păpușa cu reticență soacrei și a urmărit cu ochi de șobolan cum o roteau.
Uite doar tenul și ochișorii! Ce privire curată și emoționantă! Ce frumos e materialul, nu-i așa? În copilăria mea am avut exact aceeași rochiță albastră!
Eu croiam la model sovietic, a zis timidă Tudorița.
Cum? Tu singură? Și toate celelalte haine? Ce lucru fin! Hai, Tanțica, ce talent! Nici nu știam că te pricepi la cusut.
Frumoasă chestie, nu-i așa? a intrat și socrul, mângâind cu mustăța lui închisă la culoare, ca grâul copt.
Tudorița, neobișnuită cu atâta laude, a ridicat mâna și i-a aparținut obrajii roșii ca rubinele, la fel de strălucitori ca cei ai lui Chelsea.
Ochii soacrei s-au aprins din nou de entuziasm, ca în tinerețe. A părut că vrea să facă o pozna:
Hai să vedem ce face păpușa! Natasha adică Chelsea, Doamne ferește
Soacra a apăsat pe burta păpușii și aceasta a scos un glas copilăresc: Mă-mă!
Parulătul părinții fetiței s-au privit ironic și au zâmbit ușor. Lacrimile au început să iasă la Tudorița, amintiri din copilărie. Soacra a mârâit, iar soacra a zâmbit larg, ca un copil. Codrița, prințesa petrecerii, a aplaudat și a cerut păpușa: Dă-mi, dă-mi!
Așteaptă o secundă! a zis soacra, pusând păpușa pe podea și cântând: Toc, toc, copilul paște merge! Merge!
Tată, a chicotit Sorin, nu cred că e ceva deosebit pentru un copil de azi.
Știi mult, băiete! Eu aș fi dat și un coș de napi la o astfel de jucărie. Era un vis, nu o simplă păpușă. Tanțica, ce frumos e! a spus Tudorița, dându-i fetiței păpușa. Cel mai frumos dar a fost de la tine!
Oprește-te, că mă rușinești, a murmurat Tudorița, mergând spre masă. Privirea i-a căzut pe Codrița, care cerceta sub rochiță țesătura pentru a găsi un nasture. Mă-mă! Mă-mă! răsuna neîncetat.
Codrițo, drăguță, nu desfăcea nasturele, să nu strici cum e pus, bine? a explicat soacra. Tot și el l-am restaurat, că se strica cu timpul.
Nouăa-nură a oftat și a gândit că la bătrâni totul e să scoată chestii din casă veche și să se agite pe ele.
Codrițo, ai auzit bunica? a întrebat soacra, arătându-și grijile.
Aaaa, a răspuns fetița.
Adulții au început să discute și să dea toasturi pentru sărbătorită. Codrița se mișca dintr-o parte în alta, luând jucării noi și urmărind desene animate. Păpușa, dezbrăcată, zăcea pe podea, lângă ea s-a așezat o pisicuță furioasă, linsând firele albe de pe părul de păpușă. Tudorița stătea lângă fereastră și nu vedea ce se întâmplă. Ceilalți au uitat de păpușă.
Unde-i nepoțelul nostru, Andrei? a întrebat brusc Tudorița.
Joacă cu prietenii, a răspuns fiul, nu ne bagă în treburile lui, are și el distracțiile lui de tinere.
L-ai felicitat pe sărbătoare?
Desigur. L-am tras de urechi de cinci ori, câte ani are, și i-am dat carioci și un caiet de colorat.
Nu se poate să tragi un copil de urechi! a exclamat soacra.
Dar era o glumă, nu-i chiar serioasă, a intervenit nură, amintindu-și de certurile vechi cu sora ei.
Soacrul a pus un pahar jos și a încruntat sprâncenele. Hai că nu am să ne certăm, am fost la fel de mari, dar mă străduiam să vă împaci. În copilărie, a început el, plângând de amintiri. Tudorița a intrat în vorbă:
Știți că am un papagal acum? Ieri dimineață, când am deschis balcoanele, el stătea pe ușa dulapului și îmi spunea: Bună, frumoaso!
Toți au râs, mai puțin nură, care părea supărată. Soacrul a zis că probabil e papagalul vecinului.
Am întrebat pe toată lumea, nimeni nu știe! Tati Măria, vecina noastră de lângă curte, Măria mi-a împrumutat o colivie veche. Am numit papagalul Petru. Roșu, galben, mare, puțin mic pentru el.
Tudorița a făcut o grimă de groază și a strigat:
Ce faci, micuță, să nu stricăm lucrurile! Ia de pe masă cariocile!
Codrița a ridicat ochii inocenți. Avea în mână păpușa, iar în cealaltă mână un creion roșu, cu care completase obrajii cu puțin fard.
Aole oile! a prins tatăl, Sorin, creionul din mâna ei. De ce ai stricat păpușa? Bătrâna va plânge și Chelsea va fi supărată!
Of, Codrițo, a șoptit soacra, privind spre Tudorița, fără să aibă expresie. Părea la un înmormântare.
Fetița a izbucnit în plâns, a aruncat păpușa și a alergat la mamă. Sorin a ridicat păpușa, arătând regret.
Poate se curăță?
Tu încearcă în baie, cu săpun. Dar nu uda părul, i-a sfătuit soacra, strângând mâna lui Sorin cu compasiune.
Copilul nu apreciază nimic, toți suntem așa… a zis ea, lăsânduse în brațele săi: Nu te supăra, Tanya. E doar o jucărie
Nu e doar o jucărie, a șoptit timid Tudorița. O să merg puțin, să-l ajut pe Sorin.
Sorin s-a întors primul, apoi Tudorița, cu păpușa în brațe, a așezat rochița albastră pe scaun și a îmbrăcat-o cu grijă. Dedesubt, peticelele roșii rămăseseră pe obrajii ei. A aranjat părul și a zâmbit nepoatei:
Hai, Codrițo, vin să-ți spun ceva. Nu te teme, bunica nu te va certa.
Fata s-a apropiat și a șezut pe genunchiul ei, lângă păpușa cu ochi albaștri.
Când eram mică, cu un an sau doi mai în vârstă decât tine, nu aveam jucării și haine noi. Trebuia să iei de la surori, iar eu aveam trei surori. Aveam și un frate mai mare, pe Kolo, care lucra la ferma de stat, apoi a fost luat la armată. Trăiam sărăcăcios mama ne ținea de cap singură. Tatăl meu a murit când nu fusesem și un anșă. La zile de naștere mama ne dădea un chiflă de șase bani, asta era cadoul. Eu, cea mică, primeam tot ce rămânea, dar nu mă plângeam, înțelegeam situația. Mama făcea tot ce putea; eu, de la cinci ani, o ajutam la treabă, îngrijeam rațe.
Apoi, în anul al doilea de serviciu al lui Kolo, în primăvară, la magazinul satului au adus niște jucării și, printre ele, o păpușă de o frumusețe rară! Nimeni nu o cumpăra, era prea scumpă. O numeam Natasha.
A făcut o pauză, arătând cu ochii spre păpușă. Codrița a înțeles și a început să aștepte.
Ce s-a întâmplat apoi?
Kolo sa întors cu o zi înainte de ziua mea de opt ani. Mama a făcut o prăjitură cu vișine și cu căpșuni, am chemat toate prietenele. Dintrodată au venit o mulțime de fete și strigau: Natasha a cumpărat-o pentru tine, Tanța! Ce fericită ești! Nu puteam să cred să primesc eu, o fetiță fără jucării noi, o păpușă! Era visul tuturor fetelor! Și Kolo, cu ceva ascuns în spate, ma sărută pe obraji și spuse: La mulți ani, sora mea! Aceasta e pentru tine! A deschis cutia și mia întins păpușa. Am stat cu ea și nu-mi venea să cred fericirea. Am cusut haine, iam dat lapte, iam citit povești, am dormit lângă ea. Un băiat a rupt piciorul ei pe stradă, dar am rămas împreună până la paisprezeȘi atunci, cu ochii strălucind de amintiri și cu inima încărcată de dragoste, am închis căsuța păpușii, știind că veșnic va veghea asupra noii generații, la fel cum a făcut-o și pentru mine.
