Valentina Popescu stătea la geam și se uita cum gerul desenează flori pe sticlă. Treizeci de grade sub zero anunțaseră. Poate și mai mult.
A ascultat.
De jos – voci. Apoi un strigăt:
– Până seara! Auziți?! Până seara să nu mai fie pisica!
Petre Ionescu. Președintele asociației.
Valentina s-a dat de la geam, și-a pus un șal pe umeri și a ieșit pe palier. A coborât la parter. Acolo erau deja vecinii – unii în papuci, alții în geci descheiate. Toți priveau tăcuți la Petre Ionescu, iar el stătea în mijlocul scării, roșu la față, înfierbântat, și arăta cu degetul într-un colț.
Acolo, pe calorifer, era mototolită o pisică roșcata.
Slabă. Cu o ureche julită. Tremura.
– Uite! – răcni președintele. – Uite-o pe asta venetică! Păr peste tot! Duhoare! Eu răspund de ordine, iar voi ați făcut aici adăpost!
– Domnule Petre, – spuse încet mătușa Zina de la etajul trei, – dar ea nu deranjează pe nimeni.
– Nu deranjează?! – Petre Ionescu se întoarse spre ea atât de brusc, încât femeia făcu un pas înapoi. – Și cine s-a plâns că e păr peste tot?! Și cine spunea că are purici?! Eu mă joc de-a prostu’ aici?!
Mătușa Zina și-a ferit privirea.
Valentina Popescu își strânse pumnii.
Voia să spună ceva. Voia. Dar gâtul i se strânse, iar cuvintele i se opriră undeva înăuntru.
– Pe scurt, – tăie președintele, – până la șase seara – să nu-i mai miroasă urma. Nu o luați voi – o arunc eu afară. Clar?
Se uită la toți. Nimeni nu răspunse.
– Clar, zic?!
– Clar, – mormăi cineva dintre bărbați.
Petre Ionescu dădu din cap, trânti ușa și plecă.
Vecinii s-au împrăștiat încet, oftând.
Iar pisica rămase întinsă pe calorifer – un ghem roșcat care nici măcar nu înțelegea că o să fie aruncată în ger.
Valentina Popescu urcă la ea la etajul patru. Închise ușa. Se așeză în bucătărie și rămase cu privirea în gol.
Seara vor fi treizeci de grade sub zero.
O să înghețe.
Știa asta sigur.
Pentru că odată, iarna, găsise sub scară o vrabie – mică, înghețată, cu aripile lipite de corp. O dusese acasă, o încălzise, dar era prea târziu. Mult prea târziu.
Valentina se ridică, se apropie de geam.
– Doamne, – oftă încet, – ce să fac.
Valentina se așeză din nou. Mâinile îi tremurau.
Îi era frică. Frică de scandal. Frică să nu înceapă Petre Ionescu să urle. Frică să nu se întoarcă vecinii împotriva ei. Frică să nu fie numită nebună.
Dar cel mai mult îi era frică să-și închipuie ghemul roșcat întins într-o troian – înțepenit, cu ochii deschiși.
Valentina Popescu coborî din nou spre seară.
Pisica tot acolo era, pe calorifer. Ridică capul când se apropie. Se uită – cu niște ochi galbeni, neîncrezători.
– Ce faci tu aici? – bolborosi ea. – N-ai încotro?
Pisica tăcea.
Valentina întinse mâna – o mângâie pe spatele julit. Pisica tresări, dar nu fugi. Începu să toarcă încet.
Se întoarse la ea.
Pe la jumătate de șase, în scară se auziră din nou voci. Valentina se uită pe coridor – deschise puțin ușa, cât să vadă.
Petre Ionescu stătea jos. Lângă el – doi bărbați de la scară vecină. Unul ținea un sac.
– Uite-o, javra, – spuse președintele, dând din cap spre pisică. – Luați-o.
Bărbatul cu sacul făcu un pas înainte.
Și atunci, cum era să nu, din apartament ieși vecina Zina. Îi văzu, se opri.
– Ce faceți?
– Nu vezi? – răspunse aspru Petre Ionescu. – Curățăm, cum am vorbit.
– Domnule Petre, poate nu trebuie? – spuse încet mătușa Zina. – Poate o ia cineva?
– Cine s-o ia?! – urlă el. – Tu?! Sau toți ăștia care stau în scară și tac?! Nu! Eu tot trebuie să strâng rahatul!
Mătușa Zina își feri privirea.
– Exact, – mârâi președintele.
Valentina stătea sus și asculta. Inima îi bătea atât de tare, că părea că-i sare din piept.
Jos, bărbatul aruncă sacul peste pisică. Animalul țipă – sălbatic, disperat. Se zmuci, se zgârie. Dar tot fu împins înăuntru și legat.
– Gata, – spuse Petre Ionescu. – Duceți-l la gunoi. Dacă e deșteaptă, iese singură.
Bărbații duseră sacul spre ieșire.
Ușa trânti.
Valentina dădu drumul mânerului. Mâinile îi tremurau. Picioarele i se îndoiau.
Se întoarse în bucătărie. Se așeză. Rămase cu privirea în gol.
Dar după un minut – sări.
Luă paltonul. Trase repede niște cizme. Își puse șalul pe cap.
Alergă pe scară.
Coborî atât de repede, încât aproape căzu la cotitură.
Deschise ușa blocului.
Valentina fugi spre tomberoane.
Sacul zăcea într-o troiană lângă containerul de gunoi.
Îl desfăcu. Mâinile îi tremurau – nodul nu se lăsa.
Sacul se deschise.
– E vie, – oftă Valentina. – E vie, slavă Domnului.
Luă pisica în brațe – era ușoară, aproape fără greutate. O strânse la piept, o acoperi cu poalele paltonului.
Alergă înapoi.
În scară – din nou voci.
Petre Ionescu stătea lângă cutiile poștale. Fuma. O văzu – cu pisica în brațe – și fața i se strâmbă.
– Ce faci tu acolo?! – urlă el.
Valentina se opri. Își trase aer în piept.
– O iau eu acasă, – spuse ea. Vocea îi tremura, dar cuvintele ieșiră limpezi.
– Unde o iei?! – Petre Ionescu făcu un pas spre ea. – Ți-am zis – să nu-i mai miroasă urma!
– Ați zis să nu mai fie în scară, – ridică Valentina bărbia. – Acum o iau eu. În apartament. La mine.
– Ai înnebunit de tot?! – băgă degetul în pieptul ei.
Valentina urcă la etajul patru.
Intră în apartament. Închise ușa.
Se așeză pe jos – direct în palton, în cizme.
Pisica stătea în poala ei. Deschise un ochi – se uită la ea.
– Gata, – șopti Valentina. – Gata. Acum ești acasă.
Mâinile îi tremurau. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Dar înăuntru – pentru prima dată după mulți ani – era cald și liniște.
Peste o săptămână, Petre Ionescu veni la Valentina.
Bătu la ușă – nu tare, aproape sfios.
Ea deschise. Se miră.
– Dumneavoastră? S-a întâmplat ceva?
El stătea în ușă – fără geacă, într-un pulover vechi.
– Pot să intru? – întrebă.
Valentina dădu din cap. Îl lăsă să treacă.
Petre Ionescu intră în bucătărie. Se așeză. Pisica sări de pe pervaz, îi mirosi ghetele și dispăru în camera de alături.
– Ceai? – oferi Valentina.
– Nu.
Tăcu o clipă. Apoi oftă.
– N-am venit să-mi cer iertare, – Petre Ionescu oftă din nou. – Doar să spun. Că ați făcut bine.
Se ridică. Se îndreptă spre ușă.
– Domnule Petre, – îl strigă Valentina.
El se întoarse.
– Poate totuși beți un ceai?
Rămase pe loc. Apoi dădu din cap.
– Beau.
Au stat în bucătărie – au băut ceai, au tăcut. Pisica sări în poala Valentinei. Începu să toarcă.
– Cum i-ați spus? – întrebă președintele.
– Roșcovan, – zâmbi Valentina. – Doar Roșcovan.
Petre Ionescu dădu din cap. Își termină ceaiul. Se ridică.
– Ei, eu mă duc.
– Domnule Petre, – îl strigă din nou Valentina. – Dacă aveți chef, mai treceți. La un ceai.
Se uită la ea. Zâmbi.
– O să trec.
A trecut o lună. Apoi încă una.
Roșcovan se îngrășase. Blana i se luminase. Urechea se vindecase. Dormea pe pervaz – acolo unde bătea soarele dimineața.
Vecinii se obișnuiseră. Mătușa Zina mai aducea resturi de pește. Nina – îi dădea smântână. Chiar și bărbatul de la etajul cinci adusese odată un zgârie-nori.
– Uite, am găsit la gunoi, – spuse el. – Pare întreagă.
Valentina Popescu primea darurile – și se mira de fiecare dată.
Afară ningea. Gerul desena flori pe geam.
Dar în apartament era cald.
Și în suflet – la fel.
