28 octombrie, Chișinău
Final de octombrie în oraș o stare aparte, greu de pus în cuvinte. Aerul miroase a frunze umede, a ploaie rece și a promisiunea primei brume. În seara asta, stăteam pe strada Ștefan cel Mare, înfofolită într-un șal gros, cu carouri mari, privind cu nostalgie la șirul de mașini ce înainta încet, printre picăturile de lumină. Telefonul nu prindea semnal, stătea mut în palmă. Eram din nou în întârziere pierdusem autobuzul de ora 7, așa cum mi se întâmplă mereu. Mă învinovățeam pe jumătate, pe cealaltă mă lăsam prinsă în ritmul unei melodii obsesive din serialul de aseară.
Lângă mine, un bărbat. Nu-l remarcasem până atunci, dar i-am observat paltonul elegant, mâinile băgate adânc în buzunare, postura dreaptă. Nu părea pierdut, ci mai degrabă atent la detalii. Nu privea strada, ci copacul gol de peste drum, unde corbi și-au agățat cuibul printre rămurele. M-am uitat și eu la cuib, la forfota agitată a celorlalți corbi ce grăbeau ultimele reparații, pregătind casa pentru iarnă.
Se vede că și la ei e ambuteiaj, a rostit el calm, cu privirea înainte. Una dintre ele sigur întârzie mereu la cuib.
M-a pufnit râsul, fără să pot controla. Sinceră reacție.
Și tot aceea își uită ciocul undeva la metrou, am completat eu.
S-a întors spre mine și mi-a zâmbit deschis călduros, prietenos.
Nicolae.
Doinița.
Autobuzul nu venea. Am rămas împreună în tăcere, dar nu mai era acea liniște apăsătoare; acum avea ceva familiar. Când a sosit, am urcat, nu fără să arunc o privire înapoi.
Mâine, cred că vine bruma, mi-a spus la plecare.
Ar trebui să iau ceainicul cu mine, i-am răspuns, urcând grăbită.
A doua zi, la aceeași oră, l-am văzut din nou la stație, fără să planificăm. Aveam un termos cu ceai verde, și el mi-a întins un săculeț cu două minieclere.
Pentru zilele de foame spirituală, a glumit el.
Și așa au început “așteptările” noastre. Nu ne chemam la întâlniri. Pur și simplu, dacă întârziam amândoi după muncă, ne întâlneam la ora 18:30. Uneori autobuzul venea repede și abia apucam să schimbăm două vorbe; alteori îl așteptam zeci de minute, vorbind despre orice de la șefi obositori și vise ciudate, la păreri despre pizza cu ananas (care ni se părea un sacrilegiu), ori despre ce muzică se potrivește toamnei (aici nu eram la fel).
Într-o seară, Nicolae nu a apărut. Nici a doua zi. M-am trezit privind cuibul gol printre crengi, și lumea părea deodată mai rece, mai pustie.
După vreo săptămână, deja în noiembrie, l-am zărit iar la stație. Avea fața palidă, ochii umbriți de oboseală.
Tata. E la spital. Acum e bine, slavă Domnului, a zis scurt.
Am stat tăcuți unul lângă altul. L-am prins ușor de mână a tresărit, dar nu mi-a dat drumul. Avea degetele reci, le-am încălzit între ale mele.
Hai, i-am zis încet. Azi nu luăm autobuzul. Mergem la Cafeneaua Dulce, la ciocolată caldă, cu spumă. Și două eclere.
De atunci, totul s-a schimbat.
Ruta noastră nu mai era una a așteptării. Mergeam la ceainăria mică de la colț, care mirosea mereu a vanilie, zahăr și scorțișoară.
Inițial vorbeam nimicuri, gustând prăjituri. Dar în curând, vorbele au câștigat adâncime odată ce nu mai grăbeam timpul, am început să ne descoperim cu adevărat.
Lumea lui Nicolae era fascinantă; dincolo de meseria de inginer constructor, găsea viață și suflet în fiecare pod Podul de peste Bâc, vechi și încăpățânat, nu-i plac camioanele; cel nou e încă fragil, ca un copil ce învață să stea drept, spunea el, desenând cu degetul pe geamul aburit.
Eu ascultam cu ochii deschiși larg, văzând poezie acolo unde alții vedeau doar beton. Îl intrebam: Dar podul pe care ne întâlnim? Iar el, cu un zâmbet ușor: Romantic. Pentru plimbări lente și povești tihnite.
Cât despre mine, nu eram doar fata cu blogul și textele. Eram detectiv al legăturilor invizibile. Mergeam cu Nicolae, adulmecând:
Simți mirosul de borș acru ce vine din blocul trei? E de la bunica Anica. Și pianul de la etajul cinci, unde se repetă Pentru Elisa, mereu cu aceeași ezitare…
El, obișnuit să perceapă lumea în desene tehnice, a început să o audă altfel. Să observe perdelele colorate sau să-mi spună cu încântare ce detalii găsește.
Ne-am vizitat reciproc. În camera mea plină de cărți, hârtii, bilețele lipite și căni cu ceai, el a descoperit aromă de acasă când a gustat biscuiții cu ghimbir făcuți de mine, a înțeles că acasă are gust concret, nu e doar o idee.
La el, în apartamentul ordonat și luminos, am răsfoit un album de fotografii vechi: tatăl lui, tânăr, repara un ceas uriaș, iar micul Nicolae, serios, privea atent la fiecare gest.
Tata mi-a spus mereu: orice sistem complicat e doar o sumă de piese simple. Dacă se strică, cauți piesa vinovată, n-o lași așa… a oftat el.
Vorbea de ceasuri? l-am întrebat șoptit.
Și de viață, a zâmbit în colțul gurii.
Fără a încerca să ne impresionăm, am început să ne dezvăluim pe rând. Eu, cu poeziile mele scrise doar pentru sufletul meu; el, rușinat, cu faptul că a frecventat un club literar în studenție.
Când am răcit zdravăn într-o iarnă, Nicolae a apărut la ușa mea cu o sacoșă întreagă: lămâi, miere, ceaiuri de cimbrișor și o carte de poezii de Nina Josu aceea despre care pomenisem cândva.
Nu știam de ce ai nevoie, a bâiguit stingherit, așa că am luat de toate, pentru reparația sistemului, a glumit el.
Răcită, înfășurată în plapumă, am râs și am plâns de recunoștință: cineva văzuse, în sfârșit, și oboseala mea, și nu s-a speriat.
Puțin câte puțin, am devenit Doinița, care bea ceai doar din cana albastră, și el, Nicolae, care tace privind pe geam, nu fiind supărat, ci pentru că își așază gândurile în rând.
Pentru fiecare, celălalt devenise loc sigur într-un oraș mare, uneori ostil, dar mereu cu drum spre casă chiar cu prețul unui autobuz pierdut.
S-a făcut un an și două luni de când ne-am cunoscut la stație. Seara, în cofetăria noastră preferată, Nicolae s-a uitat prelung la mâinile lui.
Doiniță, am o rugăminte, dar nu-mi răspunde imediat…
Am lăsat lingurița pe masă, atentă.
Străbunica mea, Paraschiva din Hîncești, mă roagă an de an să vin de sărbători la ea… Aș vrea să te cunoască și pe tine, fata de care îi povestesc mereu la telefon. E rustic, fără spa, internet din când în când la poștă, ierni cu nămeți, gâște gălăgioase…
Gâște? am întrebat eu, serios.
Turbează la vederea străinilor. Și nămeți cât gardul!
Are sobă străbunica?
Centrală, e sufletul casei!
Atunci, îmi fac bagajul! Dar vreau instrucțiuni pentru întâlnirea cu fauna locală, am spus eu veselă.
Satul iarna a fost ca în basme: aer dulce, bunica Paraschiva mică și iute, cu obrajii roșii, m-a tratat cu plăcinte, mi-a dat cojocul ei gros și ne-a trimis cu sania după crenguțe de brad.
La masa de Revelion, mâncarea simplă, de țară, era o comoară. La miezul nopții, am ridicat cupele de spumant moldovenesc, iar bunica, șugubeață, s-a retras să se odihnească, lăsându-ne pe noi cu salonul cald și tăcut.
Nicolae a apropiat scaunul de mine, a atins cu grijă un lemn pe sobă.
Astăzi, în timp ce mergeam spre pădure, tu în cojocul acela uriaș, cu nasul roșu, râzând ca un clopoțel în ger… am știut ce înseamnă adevărata mea fericire. Mai importantă ca orice pod, oraș sau proiect.
A îngenuncheat în fața mea, scoțând o cutiuță de catifea din buzunarul puloverului. Mi-a prins mâna degete calde, tremurânde.
Doiniță, fata de la stație care mi-a deschis lumea, vrei să fii soția mea? Să construim împreună viitorul nostru, cu loc pentru nebunia ta creativă și schițele mele, pentru plăcintele bunicii și pentru…tot ce va urma?
Am avut lacrimi pe obraz, dar cel mai curat zâmbet pe buze. În ochii lui citeam o siguranță puternică aceea pe care se țin podurile.
Da, am șoptit. Da, Nicolae. De o mie de ori, da.
Mi-a pus inelul pe deget, potrivit ca și când ar fi fost mereu al meu. Și atunci, în ferestră înzăpezită, artificiile s-au răsfrânt peste noaptea plină de promisiuni.
În casă era lumină. O lumină nouă, caldă, de la inele, de la cuvintele de acasă, de la cuvântul da.
Totul a pornit de la o toamnă cenușie, dintr-o stație aglomerată. Acum, drumul ne-a adus aici într-o poveste de iarnă, la vatra bunicii. Și știm că, orice poduri va mai trebui să ridicăm, le vom trece împreună.
Pentru că cea mai importantă legătură s-a format deja: între inimile noastre, în clipa potrivită, fiindcă pur și simplu am întârziat amândoi la același autobuz.
