Ce plată întârziată? Cred că trebuie să fie o greșeală, noi nu avem niciun credit… Da, Rusu, da, adresa noastră, dar… Cât? Nu se poate așa ceva. Și pe numele cui e trecut creditul? se miră Elisabeta.
Pe numele lui Tudor Rusu, a răspuns vocea distantă.
Da, e soțul meu, dar cum să fi luat el? Și pentru ce? femeia părea tot mai derutată.
Îmi pare rău, glasul la telefon s-a înmuiat, dar regulile-s la fel pentru toți: termenul a trecut, azi am sunat doar să vă amintesc. Pe urmă vor urma alte măsuri.
Elisabeta nu ținea minte cum a ajuns din hol în birou, și nici cum s-a așezat în fața calculatorului: parcă totul era acoperit de o ceață care-i pesa pe umeri. Gândurile-i zburau și nu se puteau așeza nicăieri. Avea nevoie să înțeleagă singură de unde, Doamne-ferește, apăruse datoria asta.
Niciodată nu văzuse la Tudor vreo card de credit; banii aceia nu erau pentru familie. Ce se întâmplă? Oricât încercase să lucreze, nu se putea concentra. Auzea cum timpul picura din tavan și farfuriile clinchetau singure în dulap. Se gândea numai la acea discuție. N-a mai putut aștepta și l-a întâmpinat pe Tudor la prag:
Pentru cine ai luat banii? Cine te-a pus să faci credit?
N-am avut timp, m-au sunat deja, mormăi bărbatul cu ciudă. Și, dându-și seama că a scăpat o informație nerecuperabilă, s-a năpustit pe nevastă Ce te holbezi? Pentru mama, pentru mama am luat! Mi-a cerut să o ajut, stă singură…
Și ce nevoie are ea de așa sumă? Noi ne descurcăm cu mult mai puțin, și muncim amândoi!
Vrea să plece în vacanță, e clar?
Unde s-a găsit să meargă: la Năvodari sau pe litoralul francez?
Mama m-a crescut singură, are dreptul. Nu mă gândeam să aud asta de la tine
Și, posomorât, Tudor s-a dus în sufragerie, s-a trântit teatral în fotoliul cel bătrânesc, cu spatele la ea. Numai că vechea strategie mă prefac copil rănit de această dată n-a avut niciun efect.
Elisabeta nici n-a mai vrut să discute. Soacra era prezentă în viața lor nu cu un pas, ci cu toată ființa. Livia, mama lui Tudor, adora să pretindă și să controleze. De când o cunoscuse, întreg universul părea străfulgerat de comicul și cruntul pretențiilor ei. Când a văzut cerceii Elisabetei la prima vizită, a scos un of vital:
Da ce piatră e asta? Nu-s falși?
A aflat că nu, și-a pus mâinile la piept speriată:
Pentru ce să dai atâta leu pe mofturi? Mai bine luam ceva util pentru casă
A fost cadou, i-a răspuns stânjenită Elisabeta.
A, păi atunci e bine, și-a revenit instant viitoarea soacră.
Peste vreo săptămână Tudor i-a cerut Elisabetei să nu mai poarte acei cercei la întâlnirile cu mama lui. O supără prea tare, cică, să știe că n-are și ea așa ceva, iar ginerele nu-i poate cumpăra.
De-atunci i s-a părut ciudat totul. Dar Elisabeta, îndrăgostită ca o adolescentă, și-a forțat gândurile să doarmă. Apoi a urmat nunta. Livia s-a arătat ca o marchiză: rochie scumpă, darurile cele mai cele. Abia peste o lună, Elisabeta a aflat întâmplător că Tudor plătise totul, altfel mama lui nici n-ar fi venit la nuntă.
Și a început tăvălugul: ba un televizor nou ca la vecina, ba fixativ de păr, ba coafor săptămânal, ba proceduri neapărat acum!, toate stropite cu lacrimi și crize, de parcă lumea s-ar sfârși dacă nu primea ce voia. Tudor n-avea tăria să spună nu. Întotdeauna: E mama, cum aș putea!
Doar că el acum avea familie. Și pentru familia lui nu mai rămânea destul nici să umpli cu lapte frigiderul. Elisabeta se întreba mereu: cum, dacă amândoi muncesc atât de mult, nu ajunge niciodată? Tudor dădea mereu din umeri:
Dragă, trebuie să-ți înveți gospodăria de la mama, ea se descurca cu nimic…
Dar Elisabeta nu voia să învețe de la Livia. Tipul acesta de soacră îi era prea cunoscut din alte vremuri, alte vise. Știa că distanța e sănătoasă.
Și-acum, ultima picătură: Tudor a făcut credit ca s-o trimită pe mama-sa la Băile Felix, dar suma era uriașă. Cu acei bani puteau să achite trei rate la apartament, să mobileze tot, ba să și sărbătorească mutarea la cel mai bun restaurant din Chișinău!
Se vedea clar că Tudor n-avea de gând să schimbe nimic mama e totul. Dar Elisabeta putea accepta orice, numai să-i spună. Că dacă se-ntâmpla ceva, totul cădea pe ea! Livia mereu n-avea nicio vină. Ajunsese momentul să vorbească serios cu Tudor: era timpul să aleagă.
Nici n-a apucat. Tudor s-a supărat, a învinuit-o de lipsă de suflet și materialism:
Am plătit tot, eu acopăr datoria, ce vrei de la mine? Da, mama nu se mulțumește cu sanatorii ieftine, vrea la nivel! Păi, are dreptul, a făcut totul pentru mine! Cum să nu-i dau o vacanță bună?
Dar nu vezi că n-avem cum să-i ținem pasul? Cine-i explică?
Mai bine-ți explic eu: mama e sfântă…
Elisabeta a înțeles că pentru Tudor nimic nu se va schimba. Și-a dat seama că Livia era geloasă pe orice femeie din viața fiului. Zilnic suna, îl plângea pe Tudor, Iliuță, hai la mine, nu mai pot de dor! Și el, ca fermecat, lăsa tot și gonea de la o margine a orașului la alta: cere mama!
După cearta de ieri, au plecat amândoi la lucru fără să-și vorbească. Către prânz, Elisabeta a simțit că se prăbușește totul în jur începea să curgă printre ziduri translucide.
Colegele, speriate, au chemat-o să meargă la medic. Acolo, Elisabeta a aflat că e însărcinată. O veste uriașă, de împărțit cu viitorul tată se gândea că poate acela va fi momentul în care bugetul familiei va trebui recalculat.
Dar bucuria s-a stins repede. Tudor s-a alarmat și a rugat-o să nu păstreze copilul. Apoi a început și Livia să sune, nu să roage, ci să poruncească:
Nu vreau să fiu bunică! Ce-ai pus la cale? Vrei să-l ții pe Tudor cu copilul? Tot degeaba, oricum nu-l ții…
Unde să plece? De ce?
Lasă, că-mi cunosc băiatul. Își caută demult scăpare. Așa că fă ce spune el, că de pensie alimentară tot n-ajungi.
În clipa aceea, Elisabeta a văzut lumina retrăgându-se de pe holuri. S-a trezit în salonul spitalului ca dintr-o apă adâncă.
Elisabeto, te-ai trezit, a recunoscut vocea vecinei de cartier, asistenta de gardă.
Doamna Ana Ilinca, nici nu știam că lucrați aici…
Mai bine nici nu știai, a râs aceasta, Era să alegem: tu sau copilul.
Cum?!
Stai liniștită, totul e bine. Dar zi-mi, că nu mă lasă inima: ce s-a întâmplat de-ai ajuns aici așa?
După ce-a ascultat povestea, femeia s-a îndreptat, apoi i-a spus:
Fugi, fată, de neamul ăsta! Tudor n-o să se schimbe, și mama lui o să hărțuiască orice fată din viața lui. Ține-l minte: el îi seamănă tatălui, tot sub papuc, a murit muncind pentru pretențiile Liviei. Tudor nu va ieși din cuvântul mamei.
Dar a vrut să se însoare!
Sincer, habar n-am cum s-a lăsat dus de val. Câte fete au fugit după prima masă la soacră-ta, nici nu vrei să știi! Vezi ce faci. Și Tudor, ce părere are de copil?
După ce-a ascultat-o, Ana a bombănit în barbă despre mamele şi fii neînțărcați. Și, ca și cum spusele acesteia ar fi fost o incantație magică, Elisabeta a decis: se va descurca singură, fără Tudor. Oricum soțul alesese deja, fără să-și dea seama.
A cerut divorțul de cum s-a făcut bine și a revenit la muncă. Tudor n-a stăruit să salveze căsnicia. De copil nici nu i-a spus.
…Trecuse un an de când Elisabeta își regăsise libertatea. O plimbare liniștită cu fetița în brațe pe sub teii din Parcul Central din Iași. Un sunet cunoscut a cutremurat aerul.
Să te văd! De ce nu-mi dai voie să-mi văd nepoata?
Pentru că nu e nepoata dumitale, a răspuns Elisabeta senină. Copilul acela… așa cum ați vrut dumneavoastră și Tudor, nu s-a născut. Asta e a mea, doar a mea. Și da, are deja bunică.
Cum poți…
Pot. Dacă țineți să fiți bunică, găsiți-i fiului dumneavoastră pe cineva convenabil.
A plecat Elisabeta zâmbind, nepăsătoare la injuriile care-i răsunau în urmă. Știa că lăsase în urmă și dependența de mama a soțului și abuzul infinit al Liviei. Și da, nu greșise cu nimic…
