Jurnal personal, 18 aprilie
De dimineață nici nu am apucat să-mi beau cafeaua când am primit un telefon ciudat. O voce serioasă, cu un ton dur, m-a întrebat de ce nu am achitat o rată de credit. La început, am crezut că e o încurcătură noi, familia Petrescu, nu am făcut niciun împrumut. Da, adresa era corectă. Da, Marian Petrescu, e soțul meu. Dar suma asta? Nu se poate! În ce nume a fost deschis creditul? am întrebat uimită.
Pe numele lui Marian Ion Petrescu.
Da, e soțul meu, dar de când și de ce? Sunt complet buimacă.
Îmi pare rău, tonul celui de la telefon a devenit mai blând, dar regulile sunt pentru toți: scadențele au trecut, acesta e un avertisment, apoi urmează alte măsuri.
Nu-mi amintesc cum am pășit din bucătărie până la calculator. Parcă am plutit, atât de tare m-a lovit vestea. Trebuie să aflu singură de unde a apărut această datorie. Niciodată nu am văzut vreo carte de credit la Marian, deci clar nu a fost vorba să fie banii pentru familie. Ce se întâmplă? De la locul de muncă nici nu mai era vorba azi; doar la această convorbire stranie mă puteam gândi.
L-am așteptat pe Marian să vină acasă cu inima cât un purice.
Pentru cine ai luat bani, Marian? Cine te-a rugat să faci creditul?
N-am avut timp, tot au reușit să sune, a mormăit el nervos. Și, dându-și seama că a spus prea mult, a început să țipe la mine: Ce te uiți așa? Pentru mama, pentru mama! Ea m-a rugat să o ajut. E singură…
Și ce să facă mama ta cu o sumă așa mare? Noi trăim cu mai puțin, muncim amândoi!
Pentru vacanță! E clar?
Ce vrea, să plece în Turcia sau în Grecia?
Mama m-a crescut singură, are dreptul. Și la tine nu mă așteptam la atâta răceală…
Marian a intrat în camera lui și s-a așezat teatral în fotoliu, cu spatele la mine. Așa făcea mereu un fel de șantaj emoțional de copil supărat. Însă de data asta, n-a avut niciun efect. Pur și simplu nu l-am mai băgat în seamă. În căsnicia noastră, mama lui Marian, Adela Petrescu, era mereu prezentă. Mereu cerând, mereu judecând, încă de când m-a cunoscut, la prima vedere nu s-a putut abține să mă întrebe dacă cerceii mei au pietre adevărate sau sunt bijuterii ieftine.
Când a aflat că nu port imitații, a strâmbat din nas:
De ce să arunci atâția bani? Mai bine ai fi cumpărat ceva folositor pentru casă…
E un cadou, i-am răspuns, șocată de reacție.
Atunci, bine… s-a calmat pe loc.
După o săptămână, Marian m-a rugat să nu mai port acei cercei când mergem la mama lui că i-ar fi ciudă, iar el nu-și permite să-i ia la fel. Atunci am început să am dubii serioase despre felul ei de a fi. Dar eram îndrăgostită și nu voiam să văd roșu în fața ochilor. Și-a avut loc nunta, unde Adela a strălucit într-o rochie elegantă și a dat cadou scump, doar ca să aflu apoi că Marian cumpărase totul, ea refuzând să vină altfel.
A urmat un lung șir de cereri: televizor nou ca vecina, uscător ca sora ei, salon de înfrumusețare, masaje și tot felul de mofturi, musai acum și urgent. Altfel, Adela începea să plângă și să se vaite de sănătate. Marian nu rezista lacrimilor mamei și alerga să-i satisfacă toate capriciile:
Păi, e mama… Cum să refuz?
Între timp, însă, familia noastră suferea. Oricât am fi muncit, tot nu ne ajungeau banii pentru cele necesare. La întrebările mele, Marian ridica din umeri:
Nu știi să ții bugetul casei. De la mama mea ar trebui să înveți…
Eu n-aveam ce să învăț de la Adela. De la început, nu am rezonat deloc. Am cunoscut prea bine tiparul mamei absolute, și instinctiv mă țineam la distanță. Dar ultima ei pretenție, să-i plătim vacanța exotică, a depășit orice limită. Suma pe care Marian a împrumutat-o pentru mama lui putea acoperi trei rate la apartamentul nostru și să ne permită să ne mobilăm și să ne cumpărăm electrocasnice moderne, iar ce rămânea ar fi ajuns și de o mică petrecere în cel mai select restaurant din Chișinău.
Dar Marian nu părea să vrea să schimbe nimic totul pentru mama. Aș fi putut trece peste, până la urmă e mama, și eu aș fi făcut multe pentru a mea. Dar măcar să fi spus vreun cuvânt! Dacă m-ar fi lovit necazul, tot acel credit ar fi rămas pe capul meu Adela iar nu ar fi avut nicio vină…
Mi-am dat seama că trebuie să vorbesc serios cu Marian și să-l pun să aleagă: familie sau mama sa. Sau, măcar, să aibă curajul de a-i explica Adelei că nu putem face față la pofta ei de cheltuială. Dar discuția s-a transformat în ceartă. Marian m-a acuzat că sunt rece și materialistă:
Eu am plătit deja rata, o să achit tot, dar nu mai pot cu atâtea reproșuri! Mama nu vrea hoteluri ieftine, merită tot ce e mai bun. Mi-a dat viață, a făcut tot pentru mine! Și eu să nu-i ofer o vacanță decentă?
Dar nu vezi că toate astea ne sufocă? Poate ar fi cazul să-i explici că nu ne permitem?
Mai bine îți explic eu: mama e sfântă pentru mine…
Atunci am înțeles că Marian nu avea de gând să schimbe nimic. Și eu știam prea bine că Adela era geloasă pe mine mă suna în fiecare zi, îl implora pe Marian să fugă la ea, că-i e dor… Și el lăsa totul baltă și traversa tot orașul doar pentru o îmbrățișare de la mama.
După cearta de ieri, am mers amândoi la serviciu ca doi străini. La prânz, nu m-am simțit bine deloc. Colegele m-au convins să merg la doctor. Și acolo am aflat sunt însărcinată. Nu puteam păstra vestea doar pentru mine, așa că l-am sunat pe Marian mă gândeam că, așa, poate înțelegem să ne stabilizăm și bugetul.
M-am bucurat degeaba. Marian a rămas blocat, apoi a început să-mi ceară să renunț la copil. Și, desigur, a intervenit și Adela. Numai că ea, spre deosebire de Marian, nu ruga, ci ordona:
Eu nu vreau să devin bunică! De ce te apuci de așa ceva? Ce, vrei să-l ții legat de tine cu un copil? Oricum, Marian tot va pleca, nu-l vei păstra…
Unde să plece? De ce spuneți asta?
Eu sunt mama lui; știu ce vreau să spun! De mult caută să scape de una ca tine. Fă ce-ți spune, altfel nu vezi niciun ban de la el!
Am simțit că mi s-a tăiat respirația. Următoare imagine clară pe care o am este din salonul spitalului, cu vecina Adelei, doamna Ana, asistenta medicală, lângă patul meu.
În sfârșit, ți-ai revenit, m-a întâmpinat calm.
Nu știam că lucrați aici… am reușit să spun.
Și bine era să nu știi, a zâmbit ironic. Credeam că va trebui să alegem între tine și copil…
Cum adică?!
Stai liniștită, totul e bine. Dar zi-mi ce s-a întâmplat, așa de rău să ajungi?
Am povestit tot, iar Ana s-a încruntat.
Lasă-i baltă, fata mea! Pe Marian nu-l schimbi, iar Adela a nenorocit și pe tatăl lui: l-a tocat cu cereri și nemulțumiri până s-a dus. Marian e tot pe drumul acela… să nu-ți fie milă. Toate femeile pe care le-a adus în casă au fugit după prima vizită la soacră-sa! Gândește-te bine… Dar Marian ce zice de copil?
După ce a auzit, Ana a spus încet câteva cuvinte grele despre băiețelul lu mama. Și, de parcă magia aia m-a trezit cu adevărat, m-am luminat: o să mă descurc singură, orice ar fi! Marian deja și-a ales calea.
Am depus actele de divorț imediat ce m-am întors la muncă. Marian nici nu a încercat să mă oprească. Nici nu i-am spus că sarcina a mers cu bine.
…A trecut un an de când am devenit liberă. Azi am ieșit la plimbare cu fetița mea, Ana-Maria, în parcul din cartier.
Ce coincidență, am auzit o voce trecută, De ce nu îmi lași să-mi văd nepoata?
Pentru că nu vă este nepoată, am răspuns calm. Celălalt copil… așa cum ați dorit voi, nu s-a născut. Aceasta este doar a mea, iar bunica deja are.
Cum îndrăznești…
Îndrăznesc. Dacă vă doriți atât de mult rolul de bunică, căutați-i lui Marian altă soție potrivită.
Am plecat cu zâmbetul pe buze, lăsând în urmă țipetele Adelei. Știam că am lăsat, la timp, în urmă un soț dependent de mamă și o soacră fără măsură în pretenții. Și nu regret nicio clipă.
