Îmi amintesc că am rămas orfană la vârsta de șase ani. Mama deja avea două fetițe, iar eu eram cea așteptată. Îmi amintesc cum țipa mama, cum s-au strâns vecinele și plângeau, cum vocea mamei s-a stins treptat…
De ce nu au chemat doctorii, de ce nu au dus-o la spital? Nici până acum nu înțeleg. Oare era satul prea departe? Drumurile erau blocate? Nu știu, dar trebuie să fi fost o explicație. Mama a murit la naștere, lăsându-ne doar pe noi două și pe mica noastră surioară, Otilia.
După ce a murit mama, tatăl meu a rămas debusolat, nu aveam rude aici, în Moldova, toți erau în Vest, nu avea cine să-l ajute să se descurce cu noi. Vecinele l-au sfătuit pe tata să se recăsătorească repede. Nici nu trecuse o săptămână de la înmormântare și tata deja era pețitor.
Îi sugeraseră să o ceară de soție pe profesoara satului, o femeie despre care ziceau că e de treabă. Tatăl meu a mers și a cerut-o, iar ea a acceptat. Să fi avut tata vreo calitate care să o atragă? Era tânăr și chipeș, așa era. Înalt, suplu, cu ochii negri și pătrunzători, parcă te vrăjeau.
Cum a fost, nu știu, dar tata s-a întors seara cu mireasa la noi acasă.
– V-am adus o nouă mamă!
M-am simțit cuprinsă de o amărăciune, ceva înăbușit, simțeam în inima mea de copil că lucrurile nu sunt în regulă. Casa încă păstra mirosul mamei. Rochițele noastre erau încă cusute de mâna ei, iar el deja ne adusese o altă mamă. Acum, peste ani, îl înțeleg, dar atunci îl uram pe el și pe mireasa lui. Ce o fi inventat despre noi acea femeie, nu știu, dar a intrat în casă la braț cu tata.
Amândoi erau puțin amețiți și ea ne-a spus:
– Dacă mă veți numi mamă, voi rămâne aici.
I-am șoptit celei mici:
– Ea nu e mama noastră. Mama noastră a murit. Nu-i spune așa!
Sora mea a început să plângă și, ca cea mai mare, am ieșit în față.
– Nu, nu o vom face. Tu nu ești mama noastră. Ești o străină!
– Uite cât de vorbăreață ești! Atunci eu nu voi rămâne cu voi.
Profesoara a ieșit, iar tata a vrut să o urmeze, dar s-a oprit la ușă, nu a plecat. A stat acolo îndoit, apoi s-a întors, ne-a îmbrățișat și a izbucnit în plâns, iar noi am început să plângem cu el. Chiar și mica Otilia din pătuțul ei a început să scâncească. Plângeam după mama noastră, iar tata după soția lui iubită, dar în lacrimile noastre era mai multă durere decât în ale lui. Lacrimile orfanului sunt aceleași peste tot în lume, iar dorul de mamă este același în toate limbile. Atunci a fost prima și ultima dată când l-am văzut pe tata plângând.
Tata a mai stat cu noi vreo două săptămâni, lucra la pădure și brigada lor pleca în munți. Ce putea face? Alte locuri de muncă nu mai erau în sat. A vorbit cu o vecină, i-a lăsat bani să ne cumpere mâncare, iar pe Otilia a dus-o la altă vecină și a plecat în munți.
Ne-am rămas singuri. Vecina venea, gătea, făcea focul și pleca. Avea lucrurile ei de făcut. Noi stăteam toată ziua singure: și ne era frig, și foame, și ne era frică. Satul a început să se gândească cum să ne ajute. Aveam nevoie de o femeie care să ne poată îngriji, dar nu una oarecare, ci una specială, capabilă să accepte niște copii străini ca și cum ar fi fost ai ei. Unde să găsești o astfel de persoană?
Am aflat că o femeie dintr-o familie îndepărtată a fost părăsită de soț pentru că nu putea avea copii. Avea un copil, dar a murit și nu a mai putut avea alții, nimeni nu știa exact. Până la urmă, am aflat adresa și am trimis o scrisoare prin mătușa Marfa, cerându-i să ne-o trimită pe Zina.
Tata era tot în munți când Zina a venit la noi dis-de-dimineață. A intrat atât de liniștit în casă încât nici nu am auzit-o. M-am trezit și am auzit pașii. Cineva se mișca prin bucătărie ca mama, iar casa era plină de miros! Se coceau clătite!
Eu și sora mea priveam pe furiș de după ușă. Zina aranja prin casă: spăla vasele, freca podelele. În cele din urmă și-a dat seama după zgomote că ne-am trezit.
– Haideți, blondinele mele, să mâncăm!
Ne-a surprins că ne-a numit astfel. Era adevărat, eu și sora mea eram deschise la păr și aveam ochii albaștri, ca mama. Cu curaj, am ieșit din cameră.
– Așezați-vă la masă!
Nu a trebuit să ni se spună de două ori. Ne-am săturat de clătite și deja începeam să avem încredere în această femeie.
– Mă puteți numi mătușa Zina. Așa să-mi spuneți.
Apoi mătușa Zina ne-a spălat pe mine și pe Viorica, ne-a făcut toate pânzele și a plecat. Am așteptat-o a doua zi și a venit! Casa prindea viață sub mâinile ei. Totul era din nou curat și ordonat, ca în vremurile mamei. Treiseră vreo trei săptămâni, iar tata era încă în munți. Mătușa Zina avea grijă de noi cum nu se putea mai bine, dar probabil că se tulbura și nu ne lăsa să ne atașăm prea mult de ea. Mai ales Viorica era atrasă de ea. Normal, pe vremea aceea avea doar trei ani. Eu eram mai precaută. Mătușa Zina era severă. Nu prea zâmbea. Mama era veselă, îi plăcea să cânte și să danseze, iar pe tata îl numea Ionel.
– Oare când se întoarce tatăl vostru, mă va accepta? Cum e el?
Am început să-i povestesc despre tata într-un mod stângaci, riscând să stric treaba. Am spus:
– Tata e bun! E calm! Beate și se duce imediat la culcare!
Mătușa Zina s-a alarmat imediat:
– Bea des?
– Da, des! – a răspuns Viorica, iar eu am lovit-o ușor sub masă și am spus:
– Nu, doar la sărbători.
Mătușa Zina a plecat liniștită în seara aceea, iar tata s-a întors din munți seara. A intrat în casă, a privit în jur și s-a minunat:
– Credeam că sunteți necăjite, dar voi trăiți ca niște prințese.
Noi i-am povestit cum am putut. Tata s-a așezat, s-a gândit și apoi a spus:
– Ei bine, trebuie să merg să văd și eu noua gospodină. Cum o fi?
– E o frumusețe – a spus repede Viorica, – coace clătite și spune povești.
Acum când mă gândesc la toate astea, îmi vine să zâmbesc. Pe Zina nu o puteai numi frumoasă după niciun standard. Sălbatică, micuță și palidă, cu siguranță nu ar fi fost considerată o frumusețe, dar ce știu copiii despre asta? Sau poate că tocmai ei știu unde se află frumusețea adevărată a unei persoane?
Tata a râs și s-a dus la mătușa Marfa, care locuia nu departe. A doua zi, tata a adus-o din nou pe Zina la noi. S-a trezit devreme, a mers după ea și Zina a intrat în casă cu aceeași sfială, parcă temându-se de ceva.
I-am spus Vioricăi:
– Hai să-i spunem mamă, aceasta e bună!
Și împreună cu Viorica am strigat în cor:
– Mama, mama a venit!
Tata și Zina au mers împreună după Otilia. Pentru ea, Zina a devenit mama adevărată. Avea grijă de ea ca de ochii din cap. Otilia nu-și aducea aminte de mama. Viorica a uitat, dar eu mi-am amintit-o mereu, și tata la fel. Am auzit odată pe tata, privind poza mamei, spunând încet:
– De ce ai plecat așa devreme? Ai plecat și ai luat cu tine toată bucuria mea.
Am trăit cu tata și mama vitregă puțin timp. Din clasa a patra am stat în internate, în satul nostru nu era o școală mare. După clasa a șaptea am intrat la o școală tehnică. Întotdeauna am vrut să plec de acasă cât mai repede, dar de ce? Zinaida nu m-a rănit niciodată nici cu o vorbă, nici cu un gest, m-a protejat ca pe propria ei fiică, iar eu mereu am fost retrasă. Oare eram nerecunoscătoare?
Probabil că nu mi-am ales întâmplător meseria de moașă. Nu mă pot întoarce în timp și nu-mi pot salva mama, dar pot salva altele.
