— Hai, nu mai spune, ce problemă ar fi asta…
M-am întâlnit pe hol cu Livia, directoarea noastră financiară, și ea mi-a arătat o cutie de carton.
Întreb:
— Ai adus salariile de la bancă?
— Nu, asta mi-a dat-o un vechi prieten în traficul aglomerat (pe cutie scrie: „Tehnică medicală”).
— La ce face aluzie?
— La nimic, doar că îl cunosc de atât de mult timp încât îi pot dărui și un deodorant, și el s-ar bucura sincer. Ne-am cunoscut în ’98. Pe atunci aveam mari probleme cu mașina. Eram tânără, naivă și mi-am cumpărat o Toyota de la un samsar, iar numerele erau false, vama greșită, și amici la poliție mi-au luat bani promițând că mă ajută, dar nu au făcut nimic. Lovitura de grație a fost că am dat ultimii leuți din portofel la polițiști ca să nu-mi ridice mașina.
Într-un cuvânt, mașina era scumpă, dar acum doar de piese mai era bună…
Am ajuns în curte, am parcat lângă tomberoane, stăteam în mașină, mâncam cornulețe cu mac și plângeam. Nu voiam să mă duc acasă în starea aceea…
Bate cineva în geam, deschid. Un bărbat cu lopată în vestă portocalie își cere scuze și îmi spune zâmbind:
— N-ați putea să mutați mașina cu cinci metri? Urmează să asfaltăm aici lângă platformă. Și de ce plângeți, s-a întâmplat ceva?
Am vrut să-l trimit departe și să închid geamul, să nu mai miroasă a asfalt, dar, nu știu de ce, i-am povestit în două cuvinte problema mea.
El răspunde:
— Hai, nu mai spune, ce problemă ar fi asta, important e să fim sănătoși… Mănânci cornulețul acela așa de poftă, nu mă inviți?
M-am supărat pe mine că împărtășisem problema cu un muncitor de pe șosea și pe îndrăzneala lui, dar din inerție i-am întins un cornuleț.
Bărbatul zice:
— Se poate să mai primesc unul, și pentru colegul meu, suntem doi…
Am fost șocată de îndrăzneală, dar i-am dat și al doilea cornuleț. M-am mutat mai încolo și am continuat să plâng liniștită, fără să mai deranjez pe nimeni.
După vreo zece minute, muncitorul se întoarce și bate iar în geam.
Deschid și întreb cu supărare:
— Ați venit pentru cornulețe!?
El:
— Nu, ai cu ce nota? Notează.
Îmi dictează dintr-un carnețel un număr de telefon și adaugă: E un număr de acasă, sună acolo după ora nouă și spune că vii din partea lui Gicu. O să-l anunț. El e general la poliție și sigur te va ajuta…
Bărbatul s-a despărțit și s-a pierdut în fumul gri al asfaltului, iar eu am rămas năucită, nestiind ce să cred.
Seara am sunat totuși (ce aveam de pierdut..?)
Și după doar două zile, dimineața, la RAR, mașina mea a fost pusă festiv în evidență și am primit numere noi! (agenții săreau pe ferestrele lor ca să imi facă pe plac…).
O săptămână l-am căutat pe muncitorul Gicu ca să-i mulțumesc și, totuși, am ajuns la capătul poveștii și l-am găsit pe strada vecină. I-am mulțumit îndelung, i-am dat bomboane scumpe, șampanie, cafea, ceva ce nu mai țin minte și l-am întrebat de unde îl cunoaște pe general atât de bine că generalul trimite salutări lui și soției…
Și Gicu mi-a povestit că în urmă cu jumătate de an era omul înstărit, vindea tehnică medicală, dar criza i-a distrus afacerea, acum lucrează în trei locuri — o zi da, trei nu, și chiar soția lui casnică, care nu lucrase o zi în viața ei, a ajuns să spele vase la cantina școlii.
Și își dădeau toată silința să nu cadă din rang… că stăteau într-un apartament de două sute de metri pătrați într-un bloc de lux și, cu dinții strânși, trăgeau să nu cedeze. Vânduseră din casă tot, afară de manualele școlare, dar nu ar fi vândut apartamentul pentru nimic, deși doar întreținerea și paza costa 900 lei pe lună.
În fața vecinilor milionari își păstrau aparențele, dar ei trăiau cu cincizeci de lei lunar pentru trei persoane (noroc că fiica mergea la o școală obișnuită).
De atunci noi și Gicu am devenit prieteni de familie. Întotdeauna ne întâlnim de Anul Nou împreună. Nu a trecut nici doi ani și Gicu s-a ridicat chiar mai sus decât era înainte de criză.
Și azi stau la semafor, cineva îmi bate în capotă, mă uit, Gicu într-un jeep:
— Livia, vrei să-ți dau un contor Geiger cadou?
— Da, sigur.
— Ia, folosește-l cu plăcere și nu-ți refuza nimic…
