Omul greu
Doamne, Rareș! Ce om dificil ești! Cât e de greu cu tine! Dar de ce nu poți pur și simplu să faci așa cum te rog?
Femeia tânără care îl certa pe soțul ei era frumoasă, ba chiar mai mult decât atât, era splendidă. Picioare lungi, ochi de un albastru întunecat și o siluetă cu proporții atât de atrăgătoare, încât bărbații își sucau gâturile de mirare când apărea pe aleile parcului de lângă hotel.
Soțul ei, în schimb, era de o lipsă de frumusețe rară. Era cu aproape un cap mai scund decât ea și aducea mai degrabă cu un butoiaș. Mâini lungi, picioare scurte și început de chelie. Singurul său atuu erau ochii vii, pătrunzători, atât de inteligenți, încât păreau să-i vadă pe ceilalți dincolo de piele. Tocmai de aceea, cuplul părea și mai straniu împreună: capricioasa divă și un om care o înțelegea pe deplin
Semănau cu Hefaistos și Afrodita, doar că în loc de ciocan, bărbatul avea aproape mereu în brațe o fetiță.
Fetița, Ilinca, semăna atât de tare cu tatăl ei, încât nimeni n-ar fi pus la îndoială vreo clipă rudenia. De la mamă primise doar culoarea ochilor și podoaba capilară bogată, de un arămiu aprins. Buclele-i erau atât de rebele, încât mama nici nu mai încerca să le domolească; astfel, Ilinca, la nici cinci ani, gonea ca un fulger roșcat prin hotel, privindu-și uneori peste umăr tatăl mereu grăbit după ea.
Cristina, dacă tu ții neapărat să mergi în excursia asta, du-te. Eu cred că Ilinca e cam mică pentru așa ceva. Drum lung, soare puternic o să înceapă să plângă, să se mofturească și uite așa, tot concediul tău se strică. Știi și tu, nu?
Și la ce te am cu mine, măi Rareș? Nu am venit la mare singură! Nici nu pot să ies pe hol la hotel fără să mă sâcâie lumea. Pe tine că nu te deranjează? Chiar nu-ți pasă… ?
Tonul Cristinei s-a ridicat până la pragul isteriei, iar Ilinca s-a lipit mai tare de gâtul tatălui, ascunzându-și năsucul în umărul lui.
Vai, iubita mea, sunt cumplit de gelos pe atenția pe care o primești! Rareș a zâmbit în colțul gurii, mângâind-o pe fată pe cap. Hai să facem altceva, vrei? Poate o plimbare cu barca, sau mergem la scufundări? Tu ce ți-ai dori?
Vreau la piramide! a decis Cristina și s-a întors cu spatele. Dacă nu vreți, mă duc singură!
Scandalul era meșter orchestrat și Rareș n-a putut decât să ridice din umeri, privind cum soția pleacă spre piscină, uitând complet de el și de copil.
Adevărul era că Rareș se obișnuise deja cu astfel de ieșiri. Trăiau exact ca multe alte cupluri din anturaj: el, ocupat, asigurat din punct de vedere financiar, mereu în mișcare; ea, frumoasă, tânără, răsfățată de atenție.
Cum ajunsese Rareș să fie printre soții la modă, nici el nu și-a dat seama. Nu se descurca prea bine cu femeile, iar aspectul n-avea o mare influență aici. Pur și simplu, nu știa să vorbească cu ele decât dacă erau colege sau partenere de afaceri. În acel caz, Rareș era galant, politicos și cu umor. Dar, când se îndrăgostea, se bloca. Nu știa unde să stea, ce să spună, cum să atragă atenția fetei care-i plăcea. Devenea atât de complicat pentru el, încât după câțiva ani renunțase să-și refacă viața personală. Se dedicase muncii, vizitelor la mama sa care trăia la marginea Iașului, iar la un moment dat se împăcase cu gândul că așa i-e scris, să rămână singur.
Rar, ca să alunge singurătatea, se întâlnea cu câte o cunoștință, fix cum spunea mama lui, nu din dragoste, din nevoie de sănătate.
Totul ar fi rămas neschimbat dacă nu ar fi decis Victoria, mama lui Rareș, că e vremea ca fiul său să-și întemeieze familie.
Rareș, atâta m-am uitat la tine! Singur nu te însori cât trăiesc. Ne trebuie pețitoare, gata!
Cine?! Rareș, care sorbea ceai cu dulceață de zmeură pe prispa casei mamei lui, a tușit și aproape și-a vărsat cana pe sacou.
Ai stricat sacou bun… a contemplat Victoria și l-a măsurat atent Rareș, ești om de treabă: isteț, muncitor, cu rost, dar cine se bucură de asta, pe lângă mine? Nimeni! Și nu-i în regulă. Ai reușit lucruri la care alții nici nu visează la vârsta ta, dar nu ești fericit, eu asta văd. Ai un dor când te uiți la copiii Marinei… Fata surorii mele nu-i cine știe ce minte, dar a ieșit mamă grozavă. Mi-s dragi nepoții ei, dar tare aș vrea să am pe cine să strâng la piept, să-ți văd odrasla. Și nu oricum… Când ți-l vei ține pe al tău o să știi ce-i bucuria adevărată. Eu așa cred. Taică-tău a știut-o. Restul? Victoria a privit în jur Toate astea? Sunt trecătoare, casa rămâne, dar viața-i doar în oameni. Memorie, trăiri, minte… Viață, măi băiete, pricepi?
Mamă, pricep. Dar ce-i cu pețitoarea?
Cum ce? Tu singur n-ai să găsești pe nimeni! Nu te pricepi! Îmi pare rău că trebuie să-ți spun. N-am avut când te-nvăț. N-are rost să mă dau rotundă aici, așa că, las experții. Ia, hârtie și scrie.
Ce să scriu?
Tot ce vrei! Descrie-o pe cea pe care o ai alături, așa cum o visezi.
Seara aceea i-a prins dincolo de lăsarea întunericului. Rareș, știind că mama nu-l va lăsa, răspundea mecanic întrebărilor, gândindu-se că a fost anchetator în alt trai. Din el Victoria a scos tot, inclusiv fricile cele tăinuite. Pe hârtie a apărut portretul unei femei de poveste, perfect construită.
Așa ceva nu există.
Vom vedea! a luat Victoria foaia.
Soție i-a găsit. Cristina era exact cum și-a dorit Rareș la suprafață. Dar ceea ce era în suflet… a descoperit după.
Curând, Rareș și-a dat seama că avea doar un contract. Cristina nu avea de gând să stea acasă să-i gătească. Era preocupată doar de propriul chip. În casa mare, cumpărată după nuntă, soții dormeau separat, căci Cristina s-a plâns că nu poate să doarmă de sforăitul lui. Oare chiar sforăia? Rareș habar n-avea, dar pentru femeia pe care o iubea, era dispus să suporte orice.
Cristina nu voia copii, dar, știind că și copilul e parte din înțelegere, i-a cerut lui Rareș amânare.
Sunt tânără, vreau să văd lumea! Tu ai să-mi faci toate mofturile, nu?
El a acceptat. Au călătorit, au avut prieteni, și-au așezat viața și aproape că se obișnuiseră unul cu celălalt.
Venirea pe lume a Ilincăi i-a mai apropiat o vreme. Rareș era fericit și grăbit să ajungă acasă seara. Singura durere era cât de puțin maternă era Cristina.
Nu alăptez, să rămân cu sânii lăsați? Gata! Caută bonă sau îi dăm lapte praf; atâția copii au crescut așa! Și tu ai crescut pe lapte praf, mi-a spus mama ta. Ești bine mersi, nu?
Nici Victoria, nici Rareș n-au convins-o. Ilinca sorbea fericită laptele din biberon, iar Rareș căuta bonă.
O să o iau razna! Stau zi-lumină cu urlete de copil, iar tu la birou, fără griji! Vreau să urlu! Depresie să fac?
Mama Cristinei, Viorica, aflând de bona căutată, s-a împotrivit:
Și pentru ce bonă? Pricep că mama ta predă la universitate și nu poate ajuta, dar eu pot fi bunica! Ce sens are să aduci străini în casă?
Așa că a venit Viorica să stea cu ei. Pentru Rareș, un prim moment când s-a certat serios cu soția.
De ce s-o vreau pe mama aici? O să mă învețe ea pe mine de viață?
O iubesc pe Ilinca! Dar și pe ea! Tu nu te apropii deloc de copil! Lasă să fie cineva care să o iubească, în afară de mine!
Cristina, după ce a cântărit, a acceptat: o pace strâmbă e mai bună decât un război, iar mama sa era varianta ideală pentru libertate.
Viorica a devenit universul Ilincăi, alături de Rareș. Cristina doar îi cumpăra cele mai scumpe jucării, rochițe, făcea paradă cu camera decorată ca la revistă, dar doar pentru musafiri. Camera Ilincăi, de fapt, era la tată, cu pătuț și sertar de jucării.
Îmi iubesc copilul! Cum pot! Cristina a plâns pentru prima oară la modul serios, dar Rareș nu a lăsat inima să-i tremure.
Mama ta rămâne. Poate vine vremea să vrei tu să fii aproape de Ilinca, vom schimba atunci.
Anii au trecut. Ilinca a crescut. Balet, grădiniță privată, călătorii și multe vacanțe pe alte meleaguri, fără ca Rareș să simtă că îi este povară, ba dimpotrivă.
Călătoria aceasta n-ar fi fost cu nimic deosebită, dacă Ilinca nu s-ar fi îmbolnăvit brusc.
S-a dus tot concediul pe apa sâmbetei! Cristina se plimba agitată, așteptând medicul chemat de Rareș.
Tu realizezi că fata e bolnavă?
O răceală de copii! Din cauză că i-ai luat înghețată! Ți-am spus să n-o răsfeți așa! Vezi ce pățești!
Așteptăm medicul.
Medicul a consultat copila și nu a găsit nimic grav.
Oboseală, trebuie odihnă.
Dar Rareș, după ce doctorul a plecat, a decis:
Ne întoarcem acasă.
De ce, Rareș? Doctorul a spus că nu-i grav!
Păi nu e Dumnezeu doctorul. Nu-i normal să doară capul la cinci ani. Fără discuții! Strânge-ți bagajele.
La Cluj, investigațiile i-au dat dreptate lui Rareș. Lumea s-a oprit, a stat în loc, să gândească ce s-a întâmplat.
Trei spitale, dar fata nu se agrava, ceea ce era un semn bun. Rareș a lăsat tot pe seama colaboratorilor: cămașa acasă și la spital lângă copil. Cristina stătea și ea cu Ilinca, dar medicii au realizat repede că dincolo de zâmbete și lacrimi, femeia nu știa nimic despre copilul ei. Oricine avea nevoie de lămuriri, apela direct la Rareș.
De fapt, pe Cristina o rodea dorul după vechea ei viață. Nu suporta mirosul spitalului, chiar dacă saloanele erau ca-n Austria. A clacat, când a aflat că Rareș își vinde casa.
Pentru ce, Rareș? N-ai bani destui?
Nu, nu am. Acum nu mai am. Pentru că tratamentul Ilincăi costă enorm, iar operația se va face în Italia. Știi și tu ce înseamnă asta. Totul se pune la bătaie. Casa, afacerea, tot. Fac orice ca să fie bine copilul meu.
Și cu mine? Eu ce fac?
Primești libertate. Rămâi cu tot ce-ți trebuie: bani, mașină, apartament în Timișoara. Numai să vii la Ilinca la spital și când plecăm în afară, să vii cu noi. Orice ai fi, rămâi mama ei și copilul are nevoie de tine, egoisto! Încearcă măcar să pari că îți pasă!
Rareș, pentru prima dată, și-a eliberat toată spaima. Tot ce conta, între el și această femeie, era copilul, acolo, cu perfuzia în venă. Pentru aceea el și-a înăbușit frica.
Ajunge. Du-te și te spală pe față. Nu vreau s-o sperii pe Ilinca. Trebuie să fim tari. O să ai tot ce vrei, dar acum ai de dovedit că meriți. M-ai înțeles? Atunci treci la treabă.
Ce se schimbase în omul scund și nițel caraghios, la care Cristina mereu privise de sus? Dacă ar fi întrebat-o cineva, nici nu găsea cuvinte. Rareș părea, dintr-odată, uriaș, o stâncă de netrecut care ține tot greul. Dar pentru cei de după acea stâncă, nu mai era nimic de temut
A ieșit pe culoar, să se adune, neștiind că Rareș intra din nou la Ilinca, care, cu capul roșcat pe pernă, a șoptit:
Tată…
Lângă pat stătea Viorica. S-a ridicat, trăgând cu ochiul la cartea din care îi citea Ilincăi, și l-a luat ușor deoparte.
Rareș, dacă mă lași să rămân să te ajut…
Viorica, cum să-mi ceri voie? a oftat Rareș, îmbrățișându-și soacra. Nu știu cum m-aș fi descurcat fără dumneata.
Mie mi-e rușine… E vina mea că n-am crescut-o cum trebuie. Era blondă, cuminte, deșteaptă. Dar să fiu oarbă și să nu văd c-a ajuns rece ca piatra? Cum de-am pierdut-o…? Când?
Dacă am ști înainte unde cădem, așternem paie… Eu tot nu pricep. Chiar nu-și iubește copilul? Dumneata ai fost mamă bună, exemplu. Oare cum să nu greșesc și eu cu Ilinca? Cum să nu o pierd?
Să așternem paie, Rareș… Viorica și-a șters lacrimile și s-a îndreptat. Hai, nu-i voie să ne văicărim. Ilinca vede tot. Îi fac eu culcuș să adoarmă, tu du-te de-i ia înghețată; abia a mâncat azi, poate asta îi alină ziua. Și, Rareș, să nu iei decizii pripite cu Cristina. Dă-i timp. Eu tot nu cred că nu-i pasă. Nu vreau să cred…
După două luni, Ilinca a fost operată. Victoria a părăsit Universitatea și a mers cu nepotata și fiul ei în Italia.
Peste jumătate de an, Rareș, Victoria și Viorica s-au întors acasă, cu Ilinca. Cristina a rămas în Occident.
Doi ani de tratament… Speranța s-a aprins și a scăzut de multe ori, dar n-a murit, până când, într-o zi, medicul, scoțându-și ochelarii, a zâmbit lui Rareș:
Ați reușit…
Viața s-a oprit iar o clipă, apoi s-a pornit pe nou drum, cu pas hotărât.
Cristina a reapărut în viața fiicei abia la 15 ani, la un botez elegant. La fel de strălucitoare, a salutat rapid, a sărutat-o pe Viorica, a dat mâna cu Rareș, și-a croi drum spre masa unde Ilinca stătea cu colegii, primiind urări.
Fetița mea…
Aceiași ochi albaștri, singura moștenire maternă, au strălucit privind chipul Cristinei.
Mamă…
Cristina s-a apucat să explice grăbită, dar Ilinca a oprit-o:
Nu te grăbi. Stai liniștită. Acum nu-i momentul. Povestim altădată.
Dar eu…
Știu. Lasă că nu fuge. Nu azi.
Ilinca, te rog…
Bine. Mergi după mine.
Ilinca a făcut semn mesenilor, a intrat cu mama în biroul tatălui, a dat la o parte perdeaua grea, s-a suit pe pervaz și-a zis calm:
Ascult.
Vai, cât semeni cu tatăl tău…
Ce, mama, tot dificilă?
Nu la asta mă refeream…
Eu da. Sunt ca el. Dar știi ce-mi spunea omul ăsta greu? Să iert. Că nu trebuie să porți ură în suflet. Nu știu dacă-mi iese, dar sunt fiica lui și tot ce fac, fac temeinic. Deocamdată nu am nevoie de tine. Am avut bunici, tată, tot ce mi-a trebuit de la viață. Tu n-ai lipsit? Ba da. Dar, de dragul tatei, îți dau o șansă. Poate vei merita să te iert. Nu promit. Dar dacă mă vei convinge, s-ar putea să-ți spun mamă.
Și până acum ce am fost?
Orice o păpușă, o fațadă drăguță, poate o stâncă de gheață. Ţi-am vorbit dur? Dar tu cum ai vrut, Cristina? Chiar dacă eram mică mi-amintesc serile la perfuzii, cu bunica lângă mine, nu cu tine. Când am chelit și bunica aducea pălării roz să-mi acopere capul, când dansam balet acasă în loc de scenă și aveam ovații mai zgomotoase ca la Opera din București. Când pictam până dimineața cu Victoria și când am câștigat primul premiu la expoziție. Dar tu nu erai…
Ilinca, dar acum sunt…
Pentru ce? Poate o să aflu. Deocamdată nu cred. Până una-alta, te poți așeza. Tortul vine în oră. Ma duc la invitați. Iartă-mă…
Ilinca a sărit de pe pervaz, a potrivit perdelele și, la plecare, s-a întors din ușă.
Ce zici, mama? Om greu, nu?
Cristina și-a ținut răsuflarea, sperând într-o minune:
Foarte bine! Înseamnă că semăn cu tata. Și asta mă bucură! N-ai putea să-mi faci compliment mai frumos. Poate sunt pregătită să mă gândesc. Vedem!
Focul roșiatic al buclelor s-a făcut nevăzut după ușa închisă, iar Cristina s-a apropiat de geam, a pus mâna peste urma lăsată de degetul Ilincăi pe sticlă, și a rămas tăcută, cu speranță.
