Dragă jurnal,
Astăzi iar mi-a zis: Doamne, Vlad! Ești un om atât de greu! Cu tine nimic nu e simplu! Oare nu poți, pur și simplu, să faci ce te rog?!
Sorina, soția mea, era o femeie frumoasă. Nu doar frumoasă, ci impresionantă, chiar. Picioare lungi, ochi de-un albastru întunecat, statură elegantă, ca acele femei la care toți bărbații întorc capul, când apar pe aleile Parcului Catedralei lângă hotelul unde stăm.
Eu, în schimb, deloc arătos. Aproape cu un cap mai scund decât ea, cu umeri lați ca un butoiaș și brațe lungi, picioare scurte și fruntea deja pleșuvă. Singurele trăsături frumoase erau ochii. Ochii aceia vii, inteligenți, care parcă te citesc, ziceau despre mine rudele Sorinei, mirați că merg prin viață alături de ea. Mereu îi vedeai împreună ea, o Achillea moldoveană, răsfățată, și eu, un soi de meșter Manole cu copilul în brațe.
Fetița noastră, Daria, era leit tatăl. Doar ochii îi moștenise de la Sorina, precum și părul acela fantastic, coame de cupru, rebele, încât soția n-a mai încercat să le pună la cale. Și-așa, Daria, la cinci ani, alerga ca o mică furtună roșcată prin hotel, mereu aruncându-și o privire peste umăr după mine.
Sorina, dacă chiar ții să mergi la excursie, du-te. Cred că Daria e încă prea mică pentru astfel de aventuri. E departe, e cald, va începe să plângă și o să-ți strice toată distracția. Știi și tu asta!
Și tu ce faci pentru mine? Am venit la Chișinău cu soțul și abia am pace la hotel. Pe tine nu te interesează?
Ba da, iubito, tremur tot de gelozie! mă amuz eu și îi mângâi Dariei cârlionții. Ce-ar fi să facem altceva? Să mergem pe lac, cu barca, sau, vrei la scufundări? Ce-ai vrea?
Vreau la Orheiul Vechi! a tăiat ea scurt și s-a întors pe călcâie. Nu vreți? Lasă. Mă duc singură!
Scena era impecabil regizată nu mi-a rămas decât să ridic din umeri, când soția s-a dus spre piscină, uitându-mă și pe mine, și pe Daria. Mă obișnuisem cu asta; așa trăiam noi și alte cupluri cunoscute. Eu mereu ocupat, ea frumoasă și tânără, dorită.
Cum am ajuns să fiu soțul la modă? Nu știu nici acum. Cu femeile mereu a fost complicat. Nu aspectul conta, ci faptul că, fără să fie parteneră de afaceri, nu găseam limbaj comun. Galant și amuzant, da, dar dacă simțeam ceva serios, apărea blocajul. O vreme am cedat și m-am dedicat doar muncii.
Mama, Lucia, era cea care m-a împins spre familie.
Vlad, cât să te mai las așa? Tu însuți nu te-nsoari! Ne trebuie o nașă!
Poftim?
Amiceam ceai cu dulceața ei de zmeură pe prispa casei bătrânești, când am vărsat pe costum, atât de confuz eram.
Ai stricat costumul… concluzionă mama, privindu-mă. Vlad, ești om de treabă, educat, dar doar eu mă bucur de tine! E nedrept.
Mi-a vorbit despre fericire, cum să o țin pe brațe și cât de mult simțea lipsa unui nepot sau nepoată la îmbrățișat. Mi-a întins o hârtie: Scrie ce femeie vrei!
Cu resemnarea omului bătut de grijile mamei, am răspuns întrebărilor de parcă dădeam bacalaureatul la suflet. Visuri tăinuite, temeri, totul a apărut clar pe hârtie, iar mama a declarat: Așa ceva există!
Și, ciudat dar adevărat, Sorina era exact ca pe foaia mamei. Doar inima ei abia în timp ce eram soț și soție mi-am dat seama că totul era un contract. Ea nu voia deloc să stea acasă, borsuri nu făcea, interesată doar de propria persoană. Dormeam separat: Nu pot dormi lângă tine, sforăi! zicea ea. O fi avut dreptate? Nu mai conta. Pentru ea, făceam orice.
Copil nu voia, dar dacă e parte din contract, a cerut doi ani de răgaz. Sunt tânără, n-am văzut lumea! Ai grijă să văd tot ce vreau, iubitule! Am acceptat am călătorit, am trăit, ne-am suportat.
Apariția Dariei ne-a unit puțin. Seara alergam acasă la fetiță. Mă deranja doar cât de puțin maternă era Sorina.
Nu alăptez! Să-mi strice sânii? Nici vorbă! Găsește bonă sau dăm lapte praf. Mulți copii au crescut așa și uite ce-ai ajuns tu!
Nici eu, nici soacră-mea Maria, n-am convins-o. Daria sugea din sticluța cu poftă, eu am căutat bonă.
Sorina protesta mereu: Nu mai pot! Să stai cu un copil mic toată ziua e groaznic! Tu ai serviciu, eu zac cu ea, aici nebunești! Vrei să ajung depresivă?
Maria, soacra, când a aflat că angajez bonă, a zis: Lasă-mă pe mine cu Daria, de ce om străin? Ce ușurare pentru mine! Prima ceartă serioasă cu Sorina:
De ce s-o aduci pe mama aici? Vrei să mă critice? Credeam că vrei să mă ajuți! De ce ești atât de greu, Vlad? Nu mă iubești!
Ba te iubesc! Dar și pe Daria o iubesc! Nici nu te apropii de ea! Lasă măcar pe cineva să o iubească pe copilă!
Adevărul era că Sorina abia se interesa de copil. Grija ei? Să aibă Daria cele mai frumoase rochițe și jucării, camera copilului aranjată de revistă pentru prietenele venite la vizită. Dar de fapt, la noi Daria dormea de la început în camera mea. Acolo îi erau pătuțul, jucăriile, hăinuțele ei.
Îmi iubesc copilul! După cum pot! a plâns Sorina, dar n-am mai consolat-o.
Mama ta rămâne. Va avea grijă de Daria cât nu sunt acasă. Dacă vrei să te ocupi tu cu ea, altfel discutăm. Gândește-te. Deocamdată, așa va fi, cum am hotărât.
Sorina a înțeles că mai bine pace strâmbă decât război drept și a acceptat-o pe mama ei. Maria s-a mutat la noi. Daria a găsit în bunica un alt univers. Mama o știa, stătea cuminte la brațul ei când prietenele erau de față, dar apoi fugea la mine sau la bunică, singurii pe care îi simțea cu adevărat aproape.
Așa trăiam. Crescând-o pe Daria. Întâi la balet, apoi la o grădiniță privată Maria o ducea și o aducea. Daria se învățase cu zborul și hotelul, era parte din lume. Alături mereu era cineva care n-o judeca.
Excursia de-acum n-ar fi fost memorabilă, dacă Daria n-ar fi făcut febră și plâns că o doare capul.
S-a dus naibii și concediul! Sorina măsura cu pașii camera, așteptând să vină doctorul.
N-ai înțeles nimic, Sorina. Copilul nostru e bolnav!
Doar o răceală de copii! Nu trebuia să o lași la înghețată! Ți-am spus! Ești sclavul fiecărui moft al ei! Acum vezi!
Să așteptăm medicul, i-am răspuns calm.
Faptul că n-am ridicat vocea a făcut-o să reducă tonul.
Doctorul a zis că e suprasolicitată. Somn, liniște, trece repede. Dar nu m-am liniștit. Am decis să plecăm acasă.
Dar de ce, Vlad? Medicul a zis că nu-i grav!
Nu mă interesează diagnosticul de vacanță. E copilul meu! Dacă ceva nu e clar, vreau să verifice doctorii noștri. Fără discuții, facem bagajele!
Analize la București. Investigat peste tot. Nimic grav, dar și nimic clar Am început să vând tot: casa, afacerea. Tot pentru tratament. Omul face orice pentru copilul său.
Sorina, între timp, era ca un fulg căzut aiurea. O deranja tot ce-i strica libertatea. Când a aflat că vând casa, a statut în miez de noapte plângând:
Dar ce-o să fac eu? Fără vilă?
Vei avea cu ce trăi, ți-am spus franc. Îți las apartament în Iași, mașina, bani de cheltuieli. Vii la Daria o dată-două pe săptămână și când plecăm la clinica din Viena, vii și tu. Atât. Ai libertatea la care ai visat! Dar să-ți amintești că indiferent cum ești, Daria te va privi mereu ca pe mama ei, e clar?
A fost prima dată când am ieșit din fire, fără milă față de mine sau de ea. Mi-era frică, cu o frică cumplită, de animal colțos tot ce iubeam era în salonul de la pediatrie, strâns sub o plapumă, cu mânuța prinsă de perfuzie. Doar Daria mă mai lega de Sorina.
Ajunge, mergi și te spală! Să nu sperii copilul. Primești tot ce vrei, dar acum te implici. Ai înțeles?
Sorina n-a zis nimic. Mi s-a părut că deodată am crescut, m-am făcut stâncă pentru ceilalți, dar eu însumi eram la limită.
Bunica Maria mi-a spus, după o altă noapte albă:
Vlad, pot rămâne să fiu aproape de Daria?
Mulțumesc, Maria. N-aș face față fără dvs.
Mă simt vinovată, zicea Maria plângând. Am stricat-o oare pe Sorina? A fost copil bun, și totuși N-a ieșit așa cum am visat.
Cine știe să ferească tot răul înainte? Nici eu n-am făcut destul
Trebuie să fim stânci pentru Daria, Vlad!
Câteva luni și Daria a fost operată. Mama mea, Lucia, și Maria m-au ajutat la Viena. După jumătate de an, ne-am întors toți trei acasă. Sorina s-a mutat în Europa.
Doi ani de recuperări grele… Speranța a ars când tare, când mocnit dar n-am lăsat-o să se stingă. Apoi, într-o zi, medicul s-a uitat lung la mine, și-a scos ochelarii și a zis: Ați reușit!
Abia atunci viața a început să curgă altfel. Sorina a reapărut când Daria a împlinit 15 ani. Frumoasă, elegantă, cu același parfum de lume veche.
Daria…
Fata și-a îngustat ochii albaștri.
Mamă…
Daria, voiam…
Nu acum. Ne vorbim mai târziu.
Dar eu…
Știu. Vom vorbi, dar nu azi.
Daria a condus-o în biroul meu. A tras perdeaua, s-a cocoțat pe pervaz, resemnată.
Te ascult.
Ce matură ești, copilă!
Tot greu ți se pare cu mine?
Nu despre asta e vorba…
Ba da. Sunt ca tata. Și știi ceva? Ai crezut că nu te merităm, l-ai lăsat pe tata, dar el n-a zis niciodată rău de tine. N-a adus altă femeie, nu v-ați despărțit, zicea mereu ai mamă, deși nu te vedeam niciodată. Tata m-a învățat să iert. Nu știu cum e la mine, dar încerc mereu. Pentru el voi încerca și cu tine. Poate, dacă dovedești că-ți pasă, o să te pot ierta, mamă…
Și până atunci?
Vei vedea. Poate ești o păpușă cu suflet sau poate doar o mască frumoasă. Eu nu-ți datorez nimic. Dar pentru tata sunt dispusă să-ți dau o șansă. Dacă vrei să fii OM, ai ocazia.
Când a plecat, s-a oprit la ușă:
Tot greu am rămas, nu?
Sorina a tăcut, căutând speranță în ochii fiicei.
E bine. Măcar știu de la cine am moștenit puterea. Mulțumesc!
Cu foc roșcat în păr, Daria a dispărut, iar Sorina a rămas să privească urma degetelor fiicei pe geam, cu palma astupând distanța dintre ele.
