Sorina urăcea pe toţi. Mai ales pe mama ei.
Știa cu certitudine că, de îndată ce va ieşi din acest loc, o va găsi pea ei.
Nu voia să ia se abată pe gât și să strige:
Bună, mamă!
Vroia să urmărească puţin, apoi să se răzbune. Pentru toţi anii petrecuţi în căminul de copii, pentru că, în timp ce Sorina curgea lacrimă, mama ei trăia în belşug. Sorina nu se îndoia că așa trăia cu adevărat.
Era în cămin de la prima clipă de când îşi amintea să fi existat. Câteva ori fusese mutată, pentru că se certa mereu. Nici nu contează dacă înaintea ei stătea un băiat sau o fată. O pedepsesc, o încuiau în izolare, o lipsesc de dulciuri, dar ea încă urăcea îngrijitorii, copiii și, în esenţă, tot universul.
Ajunsese în paisprezece ani când nu mai lupta. Nu pentru că brusc sa îndrăgostit de toţi, ci pentru că toţi o temuseră. Plictiseala o îngenunchează. Se duce întrun colţ retras al grădinii căminului şi se aşează să viseze la momentul în care îşi va găsi mama şi o va răzbuna.
Întro zi, pe când asculta tăcerea, auzi o melodie ciudată. Se aşeză la urechi. Nimic nu semăna cu ceva cunoscut. Era o muzică frumoasă, puţin tristă, chiar melancolică, dar nu reuşea să îi pună degetele pe înţeles.
Se ridică, se apropie de tufișurile de salcâm și le risipeşte cu grijă. Uiteai, e curățătorul nou, gândese. Se pregătea să îl bată în derâdere.
Pe ce instrument cânta? Sorina nu îl vedea bine, iar în timp ce se întindea, fără să ştie cum, căzu direct în tufișuri. Băiatul încetează să cânte și se întoarce spre ei. Sorina se ridică, se scutură cu furie şi se pregăteşte să plece, când el, brusc, o întreabă:
Vrei să înveţi?
Fata rămase fără cuvinte. Eu? Şi eu am să pot să cânt aşa?. Se apropie de el. Curățătorul părea să aibă în jur de cincizeci de ani; nu era clar de ce, la atâta vârstă, mai lucra la curăţenie.
Sorina îl vizita zilnic. La început el îi arăta cum se suflă în fluierul din lemn, pe care chiar el le făcuse cu mâna lui. Erai ciudat de drăguţi şi graţioşi. Când primele note reale începu să iasă din gura ei, nu ştia să se oprească şi îl îmbrăţiă pe curățător. Atunci, pentru prima oară, au vorbit cu adevărat.
Mă numesc Nicolae Petrovici, spuse el, şi locuiesc în căsuţa mică de la capătul curţii căminului.
Şi tu nu ai familie? Nai casă?
Am avut totul, Sorina: casă, familie zece ani în urmă a murit soţia mea, Catrina. Credeam că nu voi mai supravieţi, dacă nu am fiu
După ce pierduse pe fiul său, Ştefan, întrun accident de maşină, locuinţa lui fusese transferată pe numele acestuia. Era un apartament cu trei camere, în inima oraşului. Când nevastămea a strâns bagajele şi a plecat spre alte patru colţuri ale lumii, eu rămâneam singur.
De ce nu te-ai luptat?
Pentru ce? Sorina, nuam nimic aici. Toţi cei pe care iam iubit au plecat. Tot ce-mi mai rămâne e să aştept să vină rândul meu. Nuam nevoie de altceva.
Sorina simţi că urăa pe nevasta lui Nicolae, Ioana, chiar mai tare decât pe mama ei. Gândurile îi zburau de la răzbunarea faţă de ea, la răzbunarea faţă de mamă.
Când Nicolae Petrovici aflat că acea fetiţă cu ochi de lup trăia cu atâta furie, se cutremură. Cum poate o copilă să ştie să-şi înghită ura?.
Se întâlneau des. Nicolae simţea cum Sorina începea să se înmoaie. Îşi lăsă părul să cadă, nu mai trăgea părul băieţilor, devenea mai delicată. Nu mai mai dorea să-şi impună dreptatea cu pumnii.
Întro zi o întrebă:
Sorina, în anul viitor pleci de aici. Ştii ce vrei să devii?
Fata privi confuză.
Nu nici măcar nu mam gândit. Tot timpul eram cu gândul la cum sămi răzbun mama.
Bine, să presupunem că o vei face. Mai întâi trebuie să o găseşti. Nu ştiu cu ce bani vei cumpăra, dar lăsăm asta deoparte. Ceva apoi?
Rămase tăcută, se ridică și plecă. Numai fu la el o săptămână, apoi, totuşi, se întoarse:
Vreau să încep să construiesc.
Un an întreg îl dedicau pregătirii pentru admiterea la Colegiul de Construcţii din Iaşi. Sorina ştia că studenţia e prea lungă pentru ea, poate altă dată.
În ziua în care plecă, stau mult pe bancă, privind la apus. Seara, în drum spre alt oraş, la primul tren, izbucni în lacrimi prima dată în mulţi ani.
Nicolae Petrovici, promit că o săvă vizitez. Încă învăţă-mă.
Hai să facem un acord. Eu nu plec nicăieri; tu trebuie să termini studiile, să te înarmezi cu cunoştinţe şi să te ridici pe picioare. După aceea, poţi să vii să ne vizitezi pe vremuri.
Dar tu, cum rămâi?
În despărţire, idădu un fluier de lemn, şlefuit de timp.
—
Au trecut aproape cincisprezece ani. Sorina sa căsătorit târziu, nu a găsit niciodată pe cineva care să o înţeleagă. La treizeci de ani a născut o fetiţă, Cătălina, şi chiar apoi a divorţat. Toată bucuria ei era în micuţa Cătălina.
Acum putea săși permită multe lucruri. Când a început să câştige banii pe care îi visa, a deschis un dosar de căutare a mamei.
Totul sa rezolvat mult mai repede decât credea. Mama ei, o femeie singură, săracă, care voia să nască pentru ea, aflată două luni înainte de naştere, a aflat că e bolnavă. Cancerul îi ameninţa viaţa; doctorii iau dat un an de speranţă. A luat o decizie cruntă: să renunţe la fetiţă în camera de naştere. Niciun medic nu o condamna. Sorina a găsit şi mormântul mamei; acolo zăcea un monument cu un înger.
Se gândea adesea la Nicolae Petrovici, dar când sa întors în oraşul natal, el dispăruse. Directorul căminului se schimbase, iar marea parte a personalului fusese înlocuită.
Întro clipă liberă, Sorina și Cătălina mergeau în parc. Cătălina, cu ochii strălucind, voia să salveze întreaga lume. La şase ani era o fetiţă foarte isteaţă, care, printrun mod inexplicabil, convingea mama să cheltuiască la orice preţ: să cumpere bomboane pentru toţi copiii, să hrănească raţele cu pâini, să ofere zece porţii de îngheţată când căldura era aspră. Astăzi, avea alte cerinţe
Mamă, te rog, cumpără-mi cârnaţi, pâine şi ceva de băut.
Sorina o privi fix.
Îţi este frică să întrebi, de ce acum?
Poate ar fi mai bine să nu ştii? De ce să te agiti din nou?
Cătălina, nu mergem nicăieri.
Mamă, e un bărbat, nu are casă.
Cine?!
Sorina se gândi că o să se prăbuşească. Cătălina zâmbi, parcă ştiind că a avertizat:
Mamă, ce să te agiţi? E doar un bătrân fără familie.
Bătrânul nu cere, ca alţii, căci îi este ruşine. Ştie atâtea poveşti şi poezii, nimeni nu ştie. Dar nu-i pasă de cârnaţi?
Ea, adultă, director al unei firme de construcţii, nu ştia ce să răspundă. În zăcere, cumpără tot ce Cătălina spune şi se îndreaptă spre parc.
Cătălina se așează pe o bancă.
Mamă, stai aici, eu merg la iaz. Vezi, acolo stă un bătrân, e el.
Sorina îl zări, pe bătrânul îmbrăcat sărac, alături de copii, şi se liniști puţin. Cel mai important era că fetiţa era în siguranţă.
Seara, aşezată pe canapea cu o carte, Sorina auzi din nou melodia familiară. Liniştea. Din nou acea rimă, aceeaşi de la început. Sări în camera Cătălinei, o privi speriată.
Mami, te-am trezit?
Cătălina! Ce a fost?
Acela e bătrânul cu fluierul, mă învăţă să cânt. Eu reuşesc, dar trecerea de la început nu merge.
Cătălina suspină amar. Fluierul era în mâinile ei. Sorina o privea cu ochi înlăcrimaţi.
Hai, îţi arăt eu. şi mie mia luat ceva timp să-l înţeleg
Sorina cântă întreaga melodie şi, copleșită, izbucni în plâns. Amintirile o îngenunchează. Cătălina se sperie serios.
Mami, de ce eşti aşa de tristă? Te întristă melodia? Vrei să nu mai cânţi în casă?
Sorina clătină din cap, refuză. Se ridică şi, după un minut, se întoarce cu acelaşi fluier, degetele-i uzate de timp.
Cătălina, ştii unde locuieşte acest bărbat?
Mami, la iaz, lângă cutiile din spatele tufei.
Hai să plecăm, fetiţă.
Îl găsiră imediat. Cătălina strigă:
Unchiule!
El sări din tufișuri.
Ce sa întâmplat, micuţă? De ce nu eşti acasă?
Nicolae Petrovici, bună ziua.
Se cutremură ca lovit de şoc. Se întoarce încet, priveşte lung în faţa ei.
Sorina, nupoate fi.
O strânse tare în braţe.
Totul este posibil. Să nu mai hrănim țânţarii, să mergem acasă.
Unde?
Acasă, Nicolae Petrovici, dacă nu ar fi fost pentru tine, nu aş fi avut nimic. Casa mea este casa ta de acum.
Pe drum spre casă, Nicolae şterea lacrimile cu mâna. Se împiedicau de ele, ca de nişte blesteme ce nu voiau să dispară. Dacă nu ar fi fost Sorina, cu mâna lui strânsă, ar fi căzut mult mai repede.
Dar acum în sufletul său era liniştea că nu va muri singur, pierdut în noapte, nerecunoscut.
