Ilinca urăa pe toată lumea. Mai ales pe mama ei. Știa în suflet că, atunci când va ieși de la orfelinat, o va găsi și o va înfrunta. Nu avea să alerge la ea pe gât și să strige:
Bună, mamă!
Nu. Ilinca voia să o urmărească din distanță, apoi să o răzbune. Pentru anii petrecuţi în căminul de copii, pentru toate lacrimile pe care le varsă acolo în timp ce mama ei trăia în bucurie, Ilinca era convinsă că mama îşi duce viaţa în felul cel mai proastă.
Ilinca nu cunoscuse altceva decât zidurile orfelinatului. Atâta timp cât îşi amintea să fie, acolo a fost. A fost mutată de câteva ori din cauza băştrânelor sale, fără să-i pese dacă în faţa ei sta un băiat sau o fată.
O pedepsesc, o încuiau în izolație, îi interziceau dulciurile, dar ea nu înceta să urască educatoarele, copiii şi, în fine, lumea întreagă. Când a împlinit paisprezece ani, s-a săturat să se lupte. Nu pentru că s-a îndrăgostit de toţi, ci pentru că oricum îi temeau pe toţi în mod egal.
Ilinca a început să se plictisească. S-a dus într-un colţ îndepărtat al grădinii orfelinatului şi s-a aşezat să viseze la ziua în care va găsi mama şi o va răzbuna. Într-o zi a auzit o melodie ciudată, ceva ce nu mai auzise niciodată.
Îi plăcea muzica şi se opri în gând dacă auzea ceva frumos. Dar acea melodie era delicată, melancolică, cu un aer de dor, şi Ilinca nu reuşea să-i pună numele.
S-a ridicat, s-a apropiat de arbuşii de salcâm şi i-a împins uşor. Uite, dacă nu e un vânt, poate e curăţătorul de curţi, s-a gândit. Curăţătorul era deja acolo, un bărbat cu părul alb ca neaua, în jur de cincizeci de ani, sătul de muncă.
Bărbatul a încetat să mai cânte şi s-a uitat spre ea. Ilinca s-a şters de pe haine, se pregătea să plece, când el, cu glas tremurând, a întrebat:
Vrei să înveţi?
Fata a rămas uimită. Eu? Să pot cânta ca el? Oare o pot face? A păşit spre el, iar el i-a arătat un fluier de lemn, sculptat cu mâna lui. Fluierul era ciudat, în acelaşi timp elegant şi jucăuş.
Zi de zi Ilinca venea la el. El îi arăta cum să sufle pe fluier, iar când începea să scoată primele acorduri, ea îl strângea în braţe şi, pentru prima oară, au vorbit cu adevărat.
Îl numea Mihăiță Petrovici, locuia întro căsuţă modestă din curtea orfelinatului.
De ce nu ai familie? De ce nu ai casă?
Am avut totul, Ilinca. Casă, rude Zece ani în urmă a murit Ana, soţia mea. Mă gândeam că nu voi mai rezista fără fiul meu
Apoi sa căsătorit cu o femeie frumoasă, dar avară. Principala mea grijă e să fie bine cu Ştefanul meu, spunea el. Cinci ani mai târziu, Ştefan a murit întrun accident de maşină. Apartamentul lui, un treicamere din centru, a trecut pe numele lui. Nunta cu nevasta lui a încheiat totul, iar ea ia luat valiza şi a plecat în toate direcţiile.
De ce nu te-ai luptat? a întrebat Ilinca.
Pentru ce, Ilinca? Nu am nimic de pierdut. Toţi iubiţii mei au plecat. Trebuie să aştept să-mi vină rândul, să trăiesc timpul ce mai rămâne. Nu-mi mai trebuie nimic.
Ilinca simţi că îi creşte ura faţă de nevasta lui Mihăiță, poate chiar mai mult decât faţă de mama ei. Gândind la răzbunare, tot în gândurile ei răsărea ideea de a se răzbuna mai întâi pe nevastă, apoi pe mamă.
Când Mihăiță a aflat că o fată cu ochii de lup îi ţine companie, sa cutremurat. Cum putea să înfrunte aşa o furie? Ei vorbeau des; Mihăiță simţea cum Ilinca se înmoaie, cum nu mai străbate mai mulţi copii cu pumnul. Dorinţa ei de a dovedi că are dreptate prin violenţă se stingea.
Întro zi a întrebat:
Ilinca, în anul următor pleci, ştiţi cu ce vrei să te întorci?
Fata sa uitat confuză la el.
Nu nici nu mam gândit. Tot timpul mam tot gândit la cum să o răzbun pe mamă.
Bine, să presupunem că o vei face. Dar înainte trebuie să o cauţi. Nu ştiu cu ce bani, dar asta nu contează. Ce urmează?
Ilinca a rămas mută, a plecat. Nu a mai venit la el o săptămână, apoi sa întors:
Vreau să învăţ să construiesc.
Au petrecut un an pregătinduse pentru admiterea la Facultatea de Construcţii. Ilinca ştia că o facultate e prea lungă pentru ea, poate mai târziu. În ziua plecării, au stat mult pe banca lor, vorbind încet.
Seara aceea Ilinca urma să plece în Cluj, să studieze şi să locuiască acolo. Lacrima îi curgea pe obraji, pentru prima oară în mulţi ani.
Mihăiţă, promit că mă voi întoarce la tine. Vreau să-ţi mulţumesc.
Hai să facem un pact. Eu nu plec nicăieri, iar tu trebuie să termini şcoala, să te întăreşti, şi apoi să vii să ne vizitezi pe noi, la casa noastră.
Dar de ce să te numesc bătrânul meu?
La despărţire, el ia dăruit un fluier de lemn, să-i amintească de început.
Au trecut aproape cincisprezece ani. Ilinca sa căsătorit târziu, nu a găsit pe nimeni care să o înţeleagă. La treizeci de ani a născut o fetiţă, Catrina, şi, la scurt timp, soţul a plecat. Toată fericirea ei era în mica Catrina.
Acum Ilinca îşi permitea multe. Când a reuşit să câştige banii necesari, a pornit o căutare pentru mama ei. Aflând că mama, o femeie singură, săracă, ştia că va avea un copil, a descoperit că, la două luni de naştere, i sa diagnosticat cancer. Medicul ia spus că are un an de trăit. Mama a decis să renunţe la fetiţa în camera de naştere, sperând să salveze viaţa ei. Nici un doctor nu a condamnato. Ilinca a găsit mormântul mamei, unde odinioară a ridicat un monument cu un înger.
Îşi amintea mereu de Mihăiţă Petrovici, dar când sa întors în oraşul copilăriei, nu la găsit. Directorul orfelinatului se schimbase, iar tot personalul vechi fu înlocuit.
Când avea o clipă liberă, Ilinca şi Catrina mergeau în parc. Catrina, cu zâmbetul ei inocent, voia să salveze lumea. Până la şase ani, fetiţa era foarte isteaţă, convingea mama să cheltuiască la magazinul de lângă parc: să cumpere bomboane pentru toţi copiii, să dea pâine raţelor, să ofere zece porţii de îngheţată în zilele toride. Astăzi, a cerut:
Mamă, cumpără-mi, te rog, cârnaţi, pâine şi ceva de băut.
Ilinca a privit-o.
Îţi este frică să întrebi pe cineva?
Mamă, poate ar fi mai bine să nu ştiu? De ce să mă agite din nou?
Catre, nu mergem nicăieri acum.
Mamă, e un bărbat, nu are casă.
Cine?
Ilinca a tremurat. Catrina a zâmbit, ca şi cum ar fi zis: ţiam spus.
Mamă, de ce te înspăimânţi? E doar un bătrân, nu are pe nimeni.
El nu cerea ca alţii, era ruşinat. Ştia atâtea poveşti şi poezii, pe care nimeni nu le ştia. Îţi pare rău de cârnaţi?
Ilinca, directoră la o firmă mare de construcţii, nu ştia ce să răspundă. A cumpărat tot ce ia cerut Catrina şi sau îndreptat spre parc.
Catrina sa aşezat pe o bancă.
Mamă, aşteaptă aici, eu merg la lac. Vezi, acolo e un bătrân, e el.
Ilinca a observat un bătrân sărăcăcios, îmbrăcat prost, înconjurat de copii. Sa liniștit puţin.
În seara aceea, sa întins cu o carte pe canapea. Catrina era în camera ei. Dintrodată, Ilinca a auzit din nou melodia familiară. Liniştea. Din nou acea melodie care ia început.
A alergat în camera fiicei. Catrina, speriată, a întrebat:
Mamă, te-am trezit?
Catrina! Ce a fost?
Bătrânul de la fluier ne învaţă să cântăm. Nu reuşesc să trec de început.
Catrina a oftat amar. Fluierul era în mâinile ei. Ilinca a privit-o cu ochi plini de lacrimi.
Hai, îţi arăt. Şi mie mia luat timp să înţeleg.
Ilinca a redat întreaga melodie şi a început să plângă. Amintirile i-au spălat sufletul, iar Catrina sa speriat serios.
Mamă, de ce eşti atât de tristă? Te doare muzica? Vrei să nu mai cânţi?
Ilinca a clătinat cu capul, apoi a ieşit şi, în câteva secunde, sa întors cu acelaşi fluier, puţin uzat de trecerea timpului.
Catrina, ţisti unde locuieşte acest bărbat?
Mamă, lângă lac. Are cutii după arbuşti.
Hai să mergem.
Au găsit imediat bătrânul. Catrina a strigat:
Bunicule!
El a ieșit din tufișuri, tremurând ca de o lovitură. Sa uitat încet la chipul Ilincăi.
Ilinca, nu poate fi.
Ea la îmbrăţişat strâns.
Totul e posibil. Nu mai hrăni muştele, mergem acasă.
Unde mergem?
Acasă, Mihăiţă, dacă nu ar fi fost tine nu aş fi avut nimic. Casa mea este casa ta.
Pe tot drumul spre casă, Mihăiţă a şters lacrimile, căci se lipseau din ochi. Lacrimile îi strângeau gâtul, dar Ilinca îl ţinea ferm în mână, ca să nu cadă.
Acum, cu inima liniștită, ştia că nu va muri singur în noaptea rece, neatenţionat de nimeni.
