Să-ți povestesc ceva, fix ca între prieteni buni, la un ceai. Era seară de iarnă în Chișinău, frigul de te tăia la obraji și toată lumea părea dusă, fiecare în treaba lui, nimeni nu-și ridica privirea de pe trotuar. Vlad, inginer de meserie, venea obosit de la lucru, gândindu-se doar la liniștea din garsoniera lui din sectorul Botanica. Nimic special, o zi ca oricare alta.
Pe lângă un magazin alimentar, Vlad observă o cățelușă. Nu era vreo frumusețe de rasă roșcovană, încâlcită, cu ochii mari și triști, ca ai unui copil rătăcit.
Ce cauți aici, măi, sufletule? a murmurat el, întorcând capul, deși voia s-o ignore.
Dar cățelușa doar îl privea. Nu zicea nimic, nici nu cerșea. Doar stătea.
“Probabil așteaptă pe cineva”, s-a gândit Vlad și și-a văzut mai departe de drum.
Doar că a doua zi s-a repetat scena. La fel și după două zile. Parcă prinsese rădăcini acolo. Vlad a început să observe că lumea trece pe lângă ea; unii aruncă o coajă de pâine, alții o bucățică de cârnat.
Dar tu de ce stai aici mereu? a întrebat-o Vlad, într-o seară, lăsându-se pe vine. Unde-s ai tăi?
Cățelușa i s-a apropiat încetișor și s-a culcat cu botul pe piciorul lui.
Vlad s-a blocat. Nici nu-și mai amintea când mângâiase ultima dată pe cineva. Au trecut trei ani de la divorț. Casa era pustie, fără decât de muncă, televizor și frigider.
Doamne, Ilinca, asta ți s-ar fi potrivit tie, s-a trezit șoptind. Nici nu știe de unde i-a venit numele ăsta.
A doua zi s-a întors cu niște crenvurști pentru ea.
După încă o săptămână a pus anunț pe internet: “Am găsit un câine. Caut stăpânul”.
Nimeni nu a sunat.
După o lună, Vlad venise de la o tură de noapte. Pe lângă magazine era gălăgie. O vecină, doamna Vera, i-a dat vestea:
Au lovit-o cu mașina, pe Ilinca ta… Au dus-o la clinica veterinară de pe strada Eminescu. Dar cer mulți lei, dragul meu… Cine să plătească pentru un câine vagabond?
Vlad nu a stat pe gânduri. A fugit.
Medicii nu i-au dat speranțe prea mari fracturi, sângerare internă. Și tratamentul scump, peste 2000 de lei, cine știe dacă scapă.
Încercați, vă rog. Plătesc cât trebuie.
Ilinca și-a revenit. Când a fost gata de externare, Vlad a dus-o acasă.
Și, uite-așa, pentru prima dată după ani de zile, apartamentul parcă a prins viață.
Viața i s-a schimbat, serios. Nu-l mai trezea alarma, ci botul rece al Ilincăi care îi atingea mâna: “Hai, stăpâne, la plimbare!” Și, cu zâmbetul pe buze, Vlad ieșea cu ea la plimbări lungi prin parcul Valea Trandafirilor.
La clinica veterinară i-a făcut toate actele. Acum Ilinca era cu acte în regulă pașaport, vaccinuri, tot-tot.
Colegele de la birou îl tachinau:
Vlad, te-ai întinerit, parcă strălucești!
Și chiar așa era se simțea folositor, împlinit. Ilinca era incredibil de deșteaptă, îi înțelegea vorbele din priviri. Dacă întârzia la serviciu, îl aștepta cu ochii umezi la ușă, ca și cum ar întreba: Unde ai fost?
Seara ieșeau la plimbare. Vlad îi povestea de toate de la muncă, la planuri. Poate părea caraghios, dar Ilinca asculta mereu, dădea din coadă, uneori scâncea încet de parcă îi răspundea.
Știi, Ilinca, am crezut mereu că e mai ușor singur. Nu te bate nimeni la cap, nu deranjezi pe nimeni. Dar, de fapt, mi-era frică să mai iubesc ceva, să nu mai pierd pe cineva.
Vecinii s-au obișnuit cu ei. Bătrânica Tamara, de la scara alăturată, îi păstra câte un os.
Bravo, Vlad! Se vede că-i iubești, e fericită!
Vlad se gândea chiar să-i facă Ilincăi pagină pe Facebook era tare fotogenică, blana roșcată strălucea ca aurul în soare.
Și, într-o zi, când nu te-ai aștepta, s-a întâmplat ceva.
Era duminică. Vlad, cu Ilinca în parc, stătea relaxat pe bancă, derulând știrile pe telefon. Ilinca cerceta pe la tufișuri. Deodată, se aude o voce:
Mara! Mara!
Vlad ridică ochii o femeie, cam la vreo 35 de ani, blondă, elegantă și fardată, în trening de firmă, venea grăbită spre ei. Ilinca s-a speriat, și-a lăsat urechile pe spate.
Nu vă supărați, domnule, a zis femeia, asta e cățelușa mea, Mara! Am pierdut-o acum jumătate de an!
Cum, doamnă? E Ilinca mea, am găsit-o abandonată.
N-ați găsit-o! Mi-a fugit de la scara blocului, am căutat-o peste tot, sigur mi-ați furat-o!
Vlad era buimac.
Stați puțin, doamnă, eu am găsit-o la supermarketul din colț, stătea acolo de săptămâni bune!
Pentru că se pierduse, bineînțeles! Am cumpărat-o de rasă, scumpă!
Rasă? Dar pare o corcitură…
Nu contează! Oricum, dovediți că e a dumneavoastră!
Vlad s-a uitat la Ilinca, care stătea lipită de el tremurând.
Dacă e a dumneavoastră, arătați actele. Carnet veterinar, ceva…
Femeia s-a scuzat:
Le am acasă! Dar eu știu sigur, e Mara mea! Mara, vino la mine!
Ilinca nu s-a mișcat.
O vedeți? Nu vă recunoaște.
Pentru că e supărată pe mine, că am pierdut-o!
Eu am dovada că am vindecat-o după accident, am plătit tratamentul, am carnetul și bonurile de la hrană.
Nu mă interesează! E furt!
Lumea se strângea curioasă.
Atunci chemăm poliția, doamna mea!
Chamați și vom vedea cine are dreptate!
Inima lui Vlad bătea ca la maraton. Oare dacă femeia are dreptate? Dar de ce ar fi stat Ilinca un veac la magazin și nu s-ar fi întors acasă?
Sosește sergentul Rotaru, om de toată isprava, bătrân de meserie.
Ia povestiți, zice el, scoțând un carnețel.
Femeia începe: “E Mara mea, am dat peste 5.000 de lei pe ea, am pierdut-o în ianuarie, el a furat-o!”
Vlad, calm, îi arată documentele: “Iată carnetul, iată bonurile, de accident, de tot.”
Rotaru studiază documentele, dă din cap.
Dumneavoastră aveți acte, doamnă?
Sunt acasă, unde stau pe strada Eminescu, la numărul 15, apartamentul 17.
Exact locul unde am găsit eu câinele a fost tocmai la colțul din Traian, la doi kilometri de casă. Dacă fugea acasă, nu stătea acolo flămândă săptămâni la rând.
Cuvinte grele, liniște. Femeia dă din umeri, dă să plângă.
Eu am lăsat-o acolo… Soțul a zis că nu putem lua câinele la apartamentul cu chirie, n-am putut s-o dau altcuiva, că nu e de rasă
Clipe lungi. Vlad simte cum se strânge tot în el.
Da’ de ce te-ai mai întors să o iei acum?
Am rămas singură, a plecat soțul… M-am simțit pustie și mi-am adus aminte de Mara…
Vlad a privit-o în ochi:
Iubiți? Ce iubiți, doamnă… Pe cei dragi nu-i arunci!
Rotaru închide carnețelul:
Conform actelor, câinele aparține domnului Vlad Sârbu. Are grijă, a plătit tratamentele, a făcut toate actele. Legal, nu există discuție.
Femeia lăcrimează, încearcă să se aproapeze de Ilinca. Cățelușa fuge și se ascunde la piciorul lui Vlad.
Vedeți? Vă cunoaște.
Mă iertați, circumstanțele…
Circumstanțele nu se creează singure, le fac oamenii, doamnă, zice Vlad.
Femeia pleacă în grabă. Rotaru îl bate pe umăr:
Ai făcut ceea ce trebuia. Se vede cât ține la tine.
Vlad îi mulțumește din suflet. Când rămân singuri, se așază jos lângă Ilinca, o mângâie pe cap și îi zice încet:
Să știi că te iau acasă mereu, nu ne desparte nimeni.
Ilinca îi răspunde din priviri acolo vezi iubirea cea mai mare, aceea de care nu ești niciodată sigur că o meriți.
Hai, acasă?
Și-au pornit împreună, iar Vlad s-a gândit: Da, circumstanțele ne dau multe greutăți bani, casă, serviciu poți pierde. Dar nu-ți pierde niciodată responsabilitatea, dragostea și sufletul curat.
Acasă, Ilinca s-a tolănit fericită pe covoraș. Vlad și-a făcut un ceai, s-a așezat lângă ea și i-a șoptit:
Ilinca mea dragă, cred că, de fapt, asta trebuia să se întâmple. Și să vezi tu, cred că n-am fost niciodată mai fericit decât acum, cu tine lângă mine.
Și cățelușa a oftat mulțumită, de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt.
