Camelia și soacra ei stau pe marginea unui pat vechi, acoperite cu pulovere groase. Afară crivățul mușcă din tot ce mișcă, iar în odaie abia ce s-a aprins focul în sobă.
Nu-ți face griji, mamaie. O să fie bine, nu rămânem pe drumuri. Îți dau în curând medicamentele.
Camelia își liniștește cât poate soacra, deși, de fapt, nu mai e nici măcar oficial soacra ei fosta, aproape.
Așa au ajuns să locuiască împreună: soacra, fiul și Camelia.
Târziu s-a măritat Camelia, pe la treizeci de ani. A fost a doua soție a lui Daniel. Când el și-a făcut curaj s-o invite, nici vorbă de familie destrămată era divorțat deja.
Soacra, Maria Dumitrescu, a plăcut-o din prima clipă. Și Camelia i-a răspuns la fel. Femeie caldă, înțelegătoare, mereu gata cu o vorbă bună sau imbrățișare. Camelia rămăsese fără părinți demult și simțea că în Maria găsise un suflet de-al casei.
Parcă ați fi făcut pact amândouă, spunea uneori Daniel, zâmbind amar.
Cinci ani de căsnicie au trecut ca o clipire. Doar că Daniel a ajuns ulterior irascibil, țipa ba la Camelia, ba la mama lui. Motivul? O amantă. Întârzia tot mai des, venea acasă mirosind a rachiu.
Într-o zi, a anunțat-o sec că divorțează. I-a dat două zile să-și strângă lucrurile. Nici nu apucase Camelia să pună totul la cale că amanta lui, cu valiza, a și venit.
Poate de-aia venise: să-i spună Cameliei vreun cuvânt urât, să se simtă superioară. Nu i-a reușit era o blondă cu buze mari, gene false cât crenguțele, de abia clipea.
Camelia s-a abținut cu greu să nu râdă.
Pentru așa sculptură de fată m-ai lăsat? Să fiți fericiți, dar eu nu am niciun regret.
Pe ea am ales-o că știe să se bucure, nu ca voi două, niște babete! Două cloști!
Pe mine, bine, dar de ce o superi pe mama?
Ia zi, tu vrei să o ții pe mama cu noi, puiule? Să o ia cu ea! Ce ne trebuie băbuța?
Gata, mamă, și tu trebuie să pleci, ai stat destul!
Unde să plec? Ți-am dat toți banii de la apartamentul vândut, pentru casa asta.
Iar dacă începi să faci pe victima Bine, poți să stai, dar să nu ieși din cameră, că de-acum stăpână e Albina.
Hai, puișor, să le scoatem pe amândouă. Ce mă enervează!
E mama mea!
Cum, vrei să fie mama soacră cu mine? Vai de mine
Camelia nu a mai putut să asculte.
Mamă, vii cu mine la țară?
Măcar la țară, decât cu așa băiat și așa
Stai să-ți pun eu lucrurile în valiză.
Nu uita de medicamente, de cutiuța mea și de poșetă.
Camelia a mai scos o valiză și a pus pe grabă toate nevoile: cutiuța, poșeta, medicamente, documente, lenjerie, haine.
Luați de toate! Nu ne trebuie ale altora, a zis Albina, miorlăind către Daniel.
El privea mut. Nu putea face nimic. În adâncul sufletului știa că mama nu îl va ierta. Sau poate va ierta, până la urmă, e mamă.
După jumătate de oră, Camelia se află la mașină. Maria Dumitrescu e deja pe bancheta din spate, își șterge discret lacrimile. Nici nu se uită spre Daniel, doar oftează.
E greu să accepți să nu-ți mai trebuiască nimeni, după ce-ai dat tot ce-ai avut.
Ce facem, fetițo?
Va fi bine. Am ceva bani strânși. Avem pensia ta. Găsim noi de muncă. Nu murim de foame.
Ajung în sat, unde Camelia copilărise. Din fericire, mai e ziua. În casă, frig. Camelia pune repede lemnele pe foc, duce apă, pune ceainicul.
Vai, repede le faci pe toate, parcă aici ai crescut.
Bunicul m-a învățat tot. Bine că am luat de mâncare. Nu-i nevoie să mergem printre gurile rele din sat.
Ușor, se încălzește casa.
Mâine curăț eu tot, spuse Camelia.
La ușă bate cineva.
Ai venit, vecină? Nu te-am mai văzut demult. De ce ai venit iarna? Probleme?
Nu-i nimic grav, unchiule Nicolae. Ne revenim noi. Hai la un ceai.
De fapt voiam să vă invit. Dar nu sunteți singure? abia acum o vede pe Maria.
E Maria Dumitrescu. Domnul Nicolae Istrati, vecinul nostru.
Dacă aveți nevoie de ajutor, să cereți!
Deocamdată, avem de toate. Mulțumim.
Trece o săptămână. Casa arată cu totul altfe, lună.
Știu ce înseamnă satul, și eu de la țară sunt. M-am măritat cu un orășean, dar el a murit când Daniel avea 23 de ani Am vândut apartamentul, i-am dat banii, el mi-a promis că nu mă lasă Uite unde am ajuns.
Nu plângeți. Știu, e greu. Și mie mi-e greu. Poate o să aveți nepoți.
Din partea aceleia? Să nu dea Domnul! Dar Nicolae Istrati? Cu cine trăiește el?
Singur. Soția i-a murit de mult, salvând un copil de pe iaz. Nici copii n-a avut, și a rămas băiat până la batrânețe. Era prieten cu bunelu meu. Ei, cam de-o seamă cu dumneavoastră.
Trece luna, nicio veste de la Daniel. Nici un telefon, nimic. Până într-o zi, pe numărul Cameliei răspunde cineva necunoscut.
Alo, Camelia?
Da.
Soțul dumneavoastră a decedat.
Cred că greșiți.
Nu am greșit. Daniel… era băuta pierdut controlul mașinii. Avea pasageră, dar aceea a scăpat fără nicio zgârietură. Trebuie să veniți la recunoaștere.
Vai, săraca Maria Dumitrescu. Cum să-i spun? Ce să fac? Unchiule Nicolae! El mă ajută.
Camelia, ce s-a întâmplat? Ești albă la față!
Mamă, nu te speria. Daniel… s-a dus.
O, Doamne… Am greșit! L-am părăsit!
Te-a dat el afară, mamă!
Așa e. Dar tot mama am fost. Vai, ce pedeapsă
O să merg la recunoaștere. Unchiul Nicolae rămâne cu tine.
Vin cu tine.
Merg cu voi, a spus unchiul Nicolae. Cu mașina mea, nu se discută!
După înmormântare, Camelia și Maria au hotărât să meargă la casa fiului, acum urma să le revină pe lege. Daniel nici nu mai apucase să depună actele de divorț. Avea prea multe petreceri, alergături, iubite.
Unchiul Nicolae tot le însoțea.
Vin, nu vă las singure. Cine știe ce găsim acolo.
Casa Totul dat peste cap în luna asta. Haine, farfurii murdare, miros de băutură și stricat.
Vai, să fie fiul meu de-a ajuns în halul ăsta? Nu era așa niciodată!
Ce căutați aici? Plecați! Casa asta e a mea! din dormitor a ieșit minunea de fată cu buze mari și gene false, la braț cu un bărbat aproape gol.
Dă actele pe casă! i-a tăiat-o unchiul Nicolae.
Ce acte? Bărbatul meu a murit. Nunta am avut!
Nici divorț nu era! Pe ce bază să rămâi tu aici?
Am sărbătorit nunta înainte! Totul e al meu!
Dă-i pace cu minciunile! Ieșiți, că chemați belele pe cap! Mai e cineva?
Bărbatul s-a cărat pe șest. Unchiul Nicolae veghea ca fata să nu fure ceva.
Trebuie să aflăm ce e cu actele. S-ar putea să fie vreun testament sau vreun vicleșug. Să schimbăm și yala, că are sigur cheia!
Actele erau în regulă. Au schimbat yala.
Multe lucruri au trebuit aruncate. Unchiul Nicolae era mereu alături de Camelia și Maria.
Îmi pare rău că plecați. V-am prins la suflet.
Venim și noi, și vino și tu la noi, unchiule Nicolae.
Mi-ați dat parcă tinerețea-napoi. Maria seamănă leit cu fosta mea soție.
Am văzut și eu, unchiule, cum te uiți la ea. O fi dragoste?
Hai, lasă astea
Adevărat, nu te mai ascunde!
După un an, Nicolae și Maria s-au căsătorit. Le e bine. Lângă Camelia, sunt o familie. Dar nu sunt singuri. Au NEPOȚEI!
Camelia a devenit, într-un final, mamă. Nu s-a mai măritat, crește doi copii pe care i-a luat în plasament. Nu putea să îi despartă, sunt frați.
Părinți, familie, nu găsești doar prin naștere, ci și prin încercările vieții. Uneori, soarta îți arată drumul spre cei dragiOdăile prind viață în sărbători. Maria și unchiul Nicolae taie cozonac pe masă, copiii se vâră pe sub fețe de masă apretate, Camelia zâmbește larg, cu ochii plini de lumină.
Când cad seara, liniștea se așterne între pereții încălziți de râsete și voci. Camelia privește la pozele noi puse lângă cele vechi: bunicul, mama, și acum, noua ei familie. Câți pași a făcut până aici! Dar fiecare i-a purtat spre ce conta cu adevărat.
În fiecare sâmbătă, copiii prind mâinile adultilor și întreabă, iar poveștile scurse la ceai nu se termină niciodată despre râuri înghețate, despre orașe îndepărtate, despre bunătate și alegeri. Maria împletește, Nicolae sculptează jucării, Camelia coase povești cu ață albastră la colț de masă, iar copiii chicotesc: Mai zi, mama, mai zi!
Într-o seară cu ninsoare, Camelia deschide fereastra larg. Aerul rece intră, plin de viață.
Suntem acasă, șoptește. Mai mult nu ne trebuie.
În fundal, copiii râd, iar din sobă sare o scânteie veselă. În lumea aceea mică, dar întreagă, inima familiei bate mai plină ca niciodată.
Și, pentru prima dată, Camelia simte că nu i s-a dat doar o nouă șansă ci însăși bucuria de a dărui.
