30 decembrie
Azi, când privesc în urmă la ultimele săptămâni, nu-mi vine să cred cât de obosit eram. Anul acesta m-a stors de toate puterile rapoarte peste rapoarte, deadline-uri, ședințe de parcă toată energia mea era dată dinainte la casierie. Dar iată-mă, cu o zi înainte de Revelion, pregătit să-mi văd mama și sora, după mult timp.
Am vrut să le fac o surpriză, așa că nu le-am spus nimic de vizita mea. Am cumpărat biletul de tren din timp, pe la începutul lunii, de teamă să nu se epuizeze locurile. Leana, sora mea cea mică, îmi tot scrisese că și-ar fi dorit un telefon nou, iar pentru mama am decis să iau o broboadă frumoasă, cu banii de la prima pe care am primit-o azi. Banii aproape 2000 de lei moldovenești parcă au căzut exact la țanc!
Noaptea trecută am avut un vis ciudat. Mă plimbam printr-o pădure de lângă Călărași, locurile copilăriei mele, când am dat peste o fetiță de vreo cinci-șase ani, singură, pe o buturugă, cu o carte mare în brațe.
Te-ai rătăcit? Unde îți sunt părinții? am întrebat-o.
Nu, eu doar nu m-am găsit încă. Dar tu, nu dormi prea mult, să nu pierzi norocul pe care-l vei întâlni în seara asta. Trezește-te repede, că ai de predat raportul! mi-a spus, cu glas blând.
M-am trezit brusc, priveam ceasul care arăta fix 07:30, iar peste o oră aveam ultima inspecție la serviciu, la Chișinău. Rapoartele erau gata, dar emoțiile nu mă lăsau în pace. Dacă mai greșesc ceva? Aveam nevoie de liniște.
Am sărit din pat, m-am îmbrăcat pe fugă și-am alergat la stație noroc că linia de maxi-taxi era la doar câțiva pași de casă. În microbuz, printre căciuli și fețe adormite, am zărit, rupt din vis, o fetiță care aproape că-mi făcea cu ochiul. M-a împins cineva cu rucsacul, m-am enervat, m-am întors dar fetița dispăruse. Sigur, oboseala asta îmi joacă feste.
La birou, totul a mers ca pe roate. Am predat rapoartele, șeful domnul Vasile Rotaru, un moldovean mucalit și sever a ținut o scurtă cuvântare și, pe la prânz, mi-a dat un plic: Cristian, bravo! Sărbători fericite! Ce să spun, eram în al nouălea cer. Am fugit la piață după cadouri, am luat cozonac, dulciuri și niște vin spumant de Cricova o masă fără vin nu se cade, mai ales la sărbători.
Seara, cu sufletul la gură și geanta grea, urcam în trenul spre Ungheni. Am zărit, abia intrat în compartiment, un rucsac pe jos și cât m-am dezechilibrat, cât pe ce să cad lat. M-au prins la timp niște mâini puternice.
Mă scuzați, e vina mea, ăsta e rucsacul meu! am auzit o voce caldă.
M-am uitat un bărbat pe la treizeci și ceva, înalt, cu zâmbet sincer. S-a prezentat: Vlad Damian, din Bălți. Mergea în orașul meu pentru niște treburi. Îi luase doar noaptea să ajungă, a doua zi trebuia să se întoarcă.
Drumul până acasă a trecut repede, am vorbit de toate de vieți paralele, de dorința de a găsi omul potrivit, de sărbătorile în familie. Mi-a spus că e singur, și tot caută jumătatea. Poate că visul cu fetița avea un sâmbure de adevăr simțeam din primele minute că îmi e dragă prezența acestui om.
Ne-au întrerupt alți doi călători doamna Ana și nepotul ei, Vasile. Mergeau și ei să-și vadă familia de sărbători. Am împărțit un ceai fierbinte și plăcinta cu mere pregătită de mama lui Vlad, am savurat discuțiile, simplitatea gesturilor, liniștea vagonului.
Vlad, când trenul a oprit în Iași, la oraș, s-a uitat fix la mine și m-a întrebat dacă nu schimbăm numerele de telefon. Am acceptat, chiar mi-era drag să continui conversația.
Tu când te întorci? m-a întrebat el.
Pe 10 ianuarie, i-am răspuns.
E mult, dar cine știe, poate soarta ne mai aduce împreună, mi-a zis zâmbind.
Am râs amândoi. Am ajuns dimineață și, înainte să urc într-un taxi, Vlad mi-a urat să-mi găsesc omul alături de care să vreau să rămân toată viața. I-am urat același lucru. În sufletul meu, aveam o căldură nouă, o bucurie simplă.
Acasă, la poarta care scrâșnea a vechi, am scos cheia de rezervă de sub preș, am intrat și am bătut la ușa mică vopsită galben. După câteva clipe, Leana, zglobie ca întotdeauna, mi-a sărit în brațe.
Ziua a trecut ca o clipă. Am ajutat la salate, mama a făcut friptura mea preferată cotlet de porc cu smântână și cașcaval. Noroc că, parcă presimțind, cumpărase totul din timp.
Simțeam eu că vii, dragul mamei. Dar mă așteptam să nu fii singur După despărțirea de Alina, nu mai vorbești cu nimeni?
Nu, mamă, lasă, nu mai vorbim de asta
Deodată, sună telefonul. Am văzut numărul lui Vlad pe ecran mi s-a luminat fața.
Salut, ai ajuns bine acasă? l-am întrebat.
Să-ți spun drept, nu. Uite, am rămas pe aici peste noapte, singur, nu am pe nimeni cunoscut. Nu mă primești la voi la masă, să nu petrec Revelionul de unul singur?
Am privit-o pe mama, care deja zâmbea complice:
Sigur că îl primesc! La masă avem loc pentru toată lumea, să nu rămână nimeni singur de sărbători!
Am lăsat telefonul jos, cu inima plină. Mi-am amintit de fetița din vis, parcă mă trezise la timp să nu pierd norocul. Revelionul acesta nu l-am întâlnit singur, ci cu inima plină și cu speranța că uneori, dacă te lași surprins, soarta vine la vremea ei. Lecția mea: Lasă-ți sufletul deschis, și oamenii potriviți vor apărea, la momentul potrivit, chiar și într-un compartiment de tren.
