Jurnal personal, 3 octombrie
Astăzi a fost, poate, cea mai ciudată zi din ultimii opt ani ai vieții mele. După douăzeci de ani de muncă, să răspunzi la telefoane, să gestionezi dosare, să zâmbești politicos unor oameni care nu meritau nici jumătate din amabilitatea mea, să faci cafea conducerii cu atâta pricepere că aproape mă numiseră șefa bucătărieiși, cu toate astea, m-au restructurat. Asta înseamnă viața. Dureros, dar adevărat.
Iar azi, primul interviu după atâția ani.
M-am uitat lung la mine în oglindă în hol: costumul e ok, părul la locul lui, fața fața e a unei femei de patruzeci și șase de ani, dar încă e a mea. Mi-am promis să nu tremure doar o altă slujbă, alt birou, alt telefon.
Tamara, prietena mea din facultate, s-a oferit să mă însoțească. În lift, pe la Universitatea din Iași, mi-a zis pe tonul acela categoric:
Ține minte cine ești, Sanda. Doi zeci de ani nu-s puțini!
Și totuși, m-au dat afară, Tamara
Nu contează! Experiența nu ți-o ia nimeni.
Tu ai serviciu, nu întârzia, i-am cerut, ca să opresc discuția.
Noul birou e pe Strada Rozelor, într-o clădire veche cu aer de funcționari și pretenții: coloane masive, uși de sticlă, portar în costum cu cravată. Am tras adânc aer în piept și am intrat.
La recepție m-a întâmpinat secretara:
Doamna Sanda, etajul al treilea, biroul 302. Directorul vă așteaptă.
M-am dus. Am bătut la ușă, am intrat și timpul s-a oprit o clipă.
În spatele biroului stătea Dragoș.
El. Fostul. Celălalt capăt al nopților mele nedormite, omul pentru care am copt plăcinte în sesiune, căruia i-am scos așchia din deget, pe care l-am iertat pentru ceva ce n-ar fi trebuit niciodată iertat. După care nu am avut liniște ani la rând.
Dragoș se uita la mine. Eu la el. O tăcere cât un pod peste opt ani, peste divorț, peste procese, peste nopțile cu telefonul amuțit pe perna lui Tamara.
Am gândit, cu un calm aproape ironic: Asta se numește soartă cu simț al umorului.
Arăta bine. Nedrept de bine. Îl văzusem deja în minte de-atâtea ori, încercănat, cu burtă, trecut de viață. Dar nu: costum bun, păr tuns scurt, puțin grizonant la tâmple, birou ordonat, laptop, agendă și un cactus. Da, un cactus. Simbol, nu altceva.
Sanda, a zis el, simplu, ca și cum ne-am despărțit ieri.
Bună, Dragoș, am răspuns.
Mi-a arătat scaunul. Am pus geanta în poală să nu am mâinile goaleimportantă iluzia de control.
Am citit dosarul, mi-a spus, uitându-se undeva spre umărul meu, nu în ochii mei.
În regulă.
Doi zeci de ani în secretariat. Impresionant.
Încerca să pară oficial, detașat. Am înțeles jocul și am acceptat provocarea.
Ce ați făcut la ultimul loc de muncă?
Am răspuns tehnic: procese, volum de acte, softuri, oameni coordonați. Dar în minte țipa altcevaîmi repetam că în fața mea e omul care mi-a spus nu mă înțelegi și s-a dus la Larisa de la financiar.
Ce softuri foloseai? a întrebat.
Am enumerat, dar tot ce gândeam era că el e motivul pentru care am dormit prost atâta timp.
Aveai întâlniri cu partenerii firmei?
Sigur, negociere, contracte, discuții la nivel de management, am răspuns.
Totul atât de ridicol. El, costumele lui, zâmbetul ăla șters, viața mea ciuruită de amintiri.
Dragoș lua notițe, sau doar se prefăcea. Mă uitam din colțul ochiului la stiloul lui și simțeam, ciudat, un fel de milă pentru trecut.
Afară, pe Strada Rozelor, frunzele reci, început de octombrie. Înăuntru: opt ani de distanță. Divorț. Dispute pentru apartament și casă la țară. Nopți cu Tamara la telefon, în care doar ascultam respirația celuilalt.
Și acum el, cu cactusul pe masă.
De ce ai plecat de la ultimul loc? a întrebat pe un ton neutru.
Restructurare. Au desființat tot departamentul.
Înțeleg. Ai lucrat direct cu directorul general?
Da. Cu consiliul de administrație la fel.
Știi să fii discretă?
Știu.
M-a privit lung. I-am susținut privirea, fără zâmbet sau ranchiună.
Aș vrea să continuăm discuția la o cafea, dacă ești de acord.
Am simțit ceva ciudat în stomac; nu frică, o presimțire că urmează altfel de discuție și trebuie să fiu pregătită.
De acord, am zis.
S-a ridicat, a mers la aparatul de cafea de la fereastră. I-am privit ceafa, știind că urmează să spună ceva important. Miros de cafea, aburul acela familiar.
Arăți foarte bine, mi-a zis, deodată la pertu.
Nu am răspuns.
Mi-a pus cana în față și s-a așezat.
Serios, a insistat.
L-am privit, apoi spre cafeaua fierbinte.
Mulțumesc, am răspuns, neutru.
Sanda, vreau să spun ceva, nu ca director, ca om. Un om care te cunoaște.
I-am simțit vorbele ca pe lead-ul unui pilot care iese din cabină cu o față care anunță noutăți grave.
Mă bucur că ai venit aici, a spus.
O întâmplare, am zis.
A zâmbit vag.
Dar sincer, îmi trebuie exact un om ca tine. Tu știi ce faci.
Bine.
Dar vreau să începem cinstit, fără istorii vechi. O foaie albă, ai înțelege?
Asta era. Foaie albă Trecutul șters cu buretele. Trei ani de insomnii, două procese, și el vrea foaie albă.
L-am privit intens.
Vrei să-mi dai postul dacă fac abstracție de ce a fost?
A tresărit puțin.
Nu, vreau să pornim de la zero. E altceva.
Nu e. E același lucru, am replicat.
Silence. Cactusul de pe masă stătea drept, indiferent la încordarea situației.
Vezi tu, nu vreau să răscolesc trecutul. Dar nici să mă comport ca și cum n-ar fi existat. E viața mea, nu doar o pagină pe care o întorci și gata.
Nu a zis nimic.
Sunt aici pentru un job. Nu pentru amintiri. Dacă ai nevoie de manager cu douăzeci de ani experiență, discutăm. Altfel, nu sunt omul tău.
Am sorbit din cafea. Bună, am remarcat involuntar.
Mă privea altfel. Un fel de respect ciudat în ochii lui.
Te-ai schimbat, zice.
Au trecut opt ani, răspund.
Se ridică, se uită pe fereastră, apoi revine.
Sanda, știu că nu am procedat bine atunci. Nu trebuie să dăm totul la o parte. Ai dreptate. A fost, și eu am greșit.
Asta nu mă așteptam să aud. De mii de ori mi-am imaginat revederea, dar niciodată așa, atât de simplu, atât de omenește.
Mulțumesc că spui, deși cam târziu.
Da, cam târziu.
Aerul încărcat s-a destrămat. Parcă vorbeam două ființe care și-au spus tot ce aveau de spus.
Despre post, continuă el, vreau să-ți propun funcția de șef al departamentului administrativ. E mai mult decât secretariatul. Condițiile sunt avantajoase. Răspunsul tău contează.
Am tăcut o clipă.
O să mă gândesc.
Sigur.
M-am ridicat. El la fel, firesc.
Sanda, spune, când eram aproape ieșită.
Da?
Mulțumesc că nu ai plecat când m-ai văzut.
Nici eu nu credeam că voi rămâne, recunosc.
Jos, pe străduță, Tamara mă aștepta cu un pahar de cafea la 3 lei, de la automat.
Ei?
Mi s-a oferit postul.
Bine?
Șef de departament administrativ.
Uuu! Cine director?
Dragoș.
Tamara s-a uitat lung la mine.
Dragoș?! Fostul tău?!
Fostul, da.
Și?
Am zis că mă gândesc.
Am luat cafeaua ei. Era mai ieftină și mai amară decât aia de sus. Dar mai familiară.
Am pornit pe trotuarul acoperit cu frunze. Soarele încălzea puțin, ca o promisiune nesigură.
Asta e, mi-am spus pentru prima dată în opt ani: de-acum, aleg eu. Numai eu.
