Oaspeți mereu în casă și lipsă de mâncare: Povestea băiatului flămând cu pantofi rupți, fuga printre…

Acasă iarăşi erau musafiri. La noi mereu era cineva în vizită.
Toată lumea bea, beau, sticle peste tot, dar mâncare deloc. Măcar o bucată de pâine să găsesc… Pe masă numai mucuri de ţigară şi o cutie goală de sardine, am mai privit o dată cu atenţie masa, nimic de mâncare.
Bine, mamă, eu plec, am zis încet, trăgându-mi cu răbdare ghetele rupte în picioare.
Încă mai speram că mama o să mă oprească, că o să spună:
Dar unde pleci, copile, nemâncat, şi-i frig afară. Stai acasă. Acum fierb ceva mămăligă, dau musafirii afară, şterg şi podeaua.
Aşteptam mereu de la mama un cuvânt blând, dar ea nu avea obiceiul să spună vorbe dulci. Cuvintele ei erau aspre, ca nişte spini ce te fac să te strângi şi să te ascunzi.
De data asta am hotărât că plec definitiv. Aveam doar şase ani, dar mă credeam destul de matur. Pentru început, mi-am propus să câştig nişte bani să-mi cumpăr o chiflă, poate chiar două, că stomacul meu chiorăia.
Cum să fac bani nu ştiam, dar pe lângă chioşcurile din sat, am văzut o sticlă goală în zăpadă, am băgat-o în buzunar, apoi am găsit o pungă aruncată de cineva şi jumătate de zi am umblat să strâng sticle goale.
Aveam deja multe, mă gândeam cum o să-mi iau o chiflă rumenă cu mac sau cu stafide, poate chiar şi cu glazură… apoi mi-am dat seama că de glazură n-am bani şi am decis să caut şi mai multe sticle.
M-am apropiat de peronul trenului de suburbie, unde bărbaţii stăteau şi beau bere în aşteptare. Am pus punga grea lângă chioşc şi am fugit după o sticlă abia aruncată. Între timp s-a apropiat un om murdar şi furios. Mi-a luat sticlele, s-a uitat urât la mine, iar eu, slab şi firav, n-am avut ce face, decât să plec cu sufletul strâns.
Visul cu chifla s-a spulberat ca aburul.
Să strâng sticle e treabă grea, mi-am zis, şi m-am târât mai departe prin nămeţii grei şi lipicioşi.
Zăpada era udă, pantofii mă udau şi îmi îngheţase picioarele. S-a lăsat întunericul. Nu ştiu cum am ajuns într-o scară de bloc, m-am prăbuşit pe palier lângă calorifer şi am adormit.
Când m-am trezit, am crezut că încă visez. Era cald, linişte, mirosea a ceva bun, a ceva ce nu mai trăisem niciodată.
A intrat în odaie o femeie cu un zâmbet blând şi cald.
Ei, copile, mi-a spus ea duios, te-ai încălzit? Ai dormit bine? Hai să mănânci. Noaptea am găsit un pui de om dormind pe scară, te-am luat şi te-am adus acasă.
Acum asta e casa mea? am întrebat neîncrezător.
Dacă nu ai casă, va fi a ta, a răspuns ea hotărât.
De atunci totul a fost ca un basm. Acea femeie necunoscută mi-a dat mâncare, grijă, mi-a cumpărat haine noi şi încet, încet, i-am povestit viaţa mea şi traiul alături de mama.
Tanti avea un nume ca din poveşti Livia. Pentru mine, era magic, deşi probabil era unul obişnuit, dar pentru mine, era prima dată când auzeam aşa ceva şi credeam că doar o zână bună poate avea un nume atât de minunat.
Vrei să fiu mama ta? m-a întrebat într-o zi, strângându-mă în braţe cu dragoste, aşa cum îmbrăţişează doar o mamă adevărată.
Sigur că voiam, dar… viaţa frumoasă s-a întrerupt brusc. După o săptămână, mama m-a găsit.
Era aproape trează şi a ţipat tare la femeia care mă salvase, Nu mi-au luat încă dreptul de mamă, am tot dreptul la copilul meu!
M-a smuls din braţele Liviei, iar fulgii cădeau de sus, şi mi se părea că casa unde rămânea tanti bună semăna cu un palat alb.
De atunci, era tot mai rău. Mama bea, eu fugeam de acasă. Dormeam prin gări, strângeam sticle, cumpăram pâine. Nu mă împrieteneam cu nimeni, nu ceream nimic de la nimeni.
În cele din urmă, mama şi-a pierdut chiar şi dreptul asupra mea şi m-au luat la un orfelinat.
Cel mai trist era că nu-mi aminteam deloc unde era casa-palatul alb, unde trăia femeia aceea bună, cu nume de zână.
Au trecut trei ani.
Locuiam la orfelinat. Eram tot retras şi tăcut. Placea să mă retrag şi să desenez mereu acelaşi tablou o casă albă şi fulgi de zăpadă.
Într-o zi a venit o jurnalistă la orfelinat. Educatoarea o plimba prin toate sălile, prezentându-i copiii. Au ajuns şi la mine.
Leonid e copil bun, interesant, dar are dificultăţi de adaptare. Chiar şi după trei ani, lucrăm să-i găsim o familie, îi spunea educatoarea jurnalistei.
Hai să facem cunoştinţă, eu sunt Livia, a spus jurnalista.
Am tresărit, m-am luminat la faţă şi am început să povestesc cu entuziasm despre cealaltă tanti Livia, cea bună. Pe măsură ce vorbeam, simţeam cum sufletul mi se dezghea, ochii-mi străluceau, obrajii mi se înroşeau. Educatoarea rămânea uimită de schimbarea mea.
Numele Livia era ca o cheie de aur pentru inima mea.
Jurnalista Livia nu a putut să-şi stăpânească lacrimile ascultând viaţa mea, iar apoi mi-a promis că va publica povestea mea în ziarul local, poate femeia aceea bună o va citi şi va afla că eu o aştept.
Şi s-a ţinut de cuvânt. Şi s-a întâmplat minunea.
Femeia nu cumpăra ziarul, dar a avut ziua ei de naştere şi colegii de la serviciu i-au adus flori, împachetate cu hârtie de ziar, fiind iarnă. Acasă, despachetând florile, a zărit titlul unui articol: “Femeia bună Livia, te caută un băiat pe nume Leonid. Te rugăm să răspunzi!”
A citit şi a înţeles că era chiar băiatul pe care îl găsise într-o noapte şi pe care voia să-l înfieze.
Leonid a cunoscut-o imediat. I-a sărit în braţe. S-au îmbrăţişat. Au plâns amândoi: şi Liviа şi Leonid, ba chiar şi educatoarele.
Te-am aşteptat atât de mult, am spus.
Cu greu a fost convins să o lase să plece acasă. Nu-l putea lua imediat, urma procedura de înfiere, dar promitea să vină zilnic să-l vadă.
P.S
Apoi, viaţa lui Leonid a fost una fericită. Acum are 26 de ani. A terminat Institutul Tehnologic. Se pregăteşte de nuntă cu o fată bună. Este vesel, sociabil şi îşi iubeşte mama, Livia, căreia îi datorează totul.
După ce a crescut, Livia i-a mărturisit cum soţul a părăsit-o din cauza faptului că nu puteau avea copii. Se simţea singură şi fără speranţă. Tocmai atunci l-a găsit pe Leonid pe scara blocului şi l-a încălzit cu dragostea ei.
După ce mama l-a luat, Livia gândea cu tristeţe: Aşa a fost să fie… Şi a fost nespus de fericită când l-a regăsit la orfelinat.
Leonid a încercat să afle ce s-a întâmplat cu mama biologică. A descoperit că locuiau cu chirie în oraş, iar mama, de multă vreme, plecase într-o direcţie necunoscută cu un bărbat ieşit din puşcărie. Mai departe nu a mai căutat. Pentru ce?…
Învăţătura mea: uneori binele vine când nu te aştepţi, iar dragostea pe care o primeşti de la un suflet bun îţi schimbă întreaga viaţă. În inima mea, Livia va fi mereu mama adevărată.