Oamenii voiau să mă vadă învins… Dar am realizat: am doar pe mine însumi!
Viața m-a încercat, dar m-am ridicat mereu din nou. Viața este un lucru ciudat.
Îmi oferea speranță, apoi mi-o lua înapoi.
Mă făcea să râd, apoi mă copleșea cu o disperare atât de adâncă, încât lacrimile ardeau ca acidul pe piele.
Mă întâlnea cu oameni care promiteau să fie mereu alături de mine, dar dispăreau când venea întunericul.
Mă urca pe vârfuri, doar pentru a mă arunca în prăpastie.
Dar știi ceva?
Am supraviețuit.
În ciuda tuturor.
Am căzut – și m-am ridicat.
Am pierdut totul – și am găsit un nou sens.
Am fost singur în cele mai dificile momente.
Dar tocmai atunci am înțeles cel mai important adevăr:
Sunt singura persoană pe care mă pot baza.
Oamenii doreau să mă vadă slab. Dar nu le-am oferit această satisfacție.
Am văzut cum mă priveau.
Cum așteptau să mă prăbușesc.
Cum așteptau cu nerăbdare să renunț, să mă pierd complet.
Le simțeam privirile.
Erau pline de răutate, venin și apatie.
Doreau să mă vadă jalnic.
Vroiau să spună:
— Uite, vezi! Nu ești atât de puternic cum vrei să pari!
Dar știți ce îi diferențiază pe cei puternici de cei slabi?
Cei puternici nu renunță, chiar și când pare că nu mai există ieșire.
Nu le-am permis să mă vadă învins.
Am mers mai departe.
Era dureros.
Era greu.
Dar am continuat.
Pentru că dacă mă prăbușesc, nu va fi nimeni să mă ridice.
Pentru că dacă cedez, acesta va fi sfârșitul meu.
Nu mi-am permis acest lucru.
Am crezut în oameni. Dar de fiecare dată m-am înșelat.
Am avut încredere.
Am iubit.
Am crezut că oamenii intră în viața mea cu un scop.
Eram gata să împart cu ei gândurile, visele, sufletul meu.
Dar de fiecare dată…
De fiecare dată nu erau cei pe care pretindeau că sunt.
Fețe diferite.
Nume diferite.
Cuvinte diferite.
Dar în adânc, aceeași esență stricată.
Eram obosit să-i pictez în culori frumoase.
Eram obosit să sper că de data aceasta va fi altfel.
Dar apoi din nou venea momentul când masca cădea…
Și în fața mea stătea un alt trădător.
Încă un om care nu a fost niciodată sincer.
Și știți ce rămânea în ochii mei după asta?
Nu lacrimi.
Nu durere.
Doar furie.
Această furie nu mă face mai puternic. Mă face să fiu singuratic.
În sufletul meu nu mai este loc pentru lacrimi.
Ele s-au stins de mult.
A rămas doar dezamăgirea.
Aș vrea…
Aș vrea ca cineva, într-o zi, să schimbe asta.
Ca cineva să rupă acest cerc vicios.
Să vină o persoană care să nu trădeze.
Să nu mintă.
Să nu mă folosească drept fundal pentru propriile jocuri.
Dar știu că este departe.
Prea departe.
Și eu nu am timp să aștept.
Nu am viitor.
Am doar prezentul.
Nu mai vreau să fiu umbra cuiva.
Nu vreau să port durerea altcuiva.
Nu vreau să fiu cel folosit.
Vreau să merg pe drumul meu.
Vreau să nu depind de alegerile, privirile, promisiunile altora.
Mă am pe mine însumi.
Și e destul.
Într-o zi mă vei găsi.
Știu că ești acolo, undeva.
O persoană care să nu mintă.
Care să nu fugă în cel mai important moment.
Care să nu trădeze.
Mă vei găsi.
Dar știi ce e important pentru mine?
Să nu ceri promisiuni.
Să nu ceri dovezi.
Doar să fii.
Doar să înțelegi.
Doar să rămâi.
Și atunci, poate…
Voi avea încredere din nou.
