Jurnal, 12 iunie
De curând, am reușit să cumpăr un apartament în Chișinău, după atâția ani de muncă și răbdare. Abia așteptam să le dau vestea asta părinților mei și sorei mele, Lenuța, fiindcă pentru mine înseamnă mult să le văd mândria și bucuria. Dar reacția lor m-a lăsat fără cuvinte. E drept, prețurile la apartamente în oraș sunt destul de pipărate, iar eu am economisit fiecare leu moldovenesc ani la rând doar ca să strâng un avans bun. M-am săturat să mă tot mut dintr-un apartament închiriat în altul și să depind de bunăvoința unor proprietari nepăsători. Mi-am făcut curaj, am luat un credit de la bancă și, într-un final, am devenit propriul meu stăpân. Știam că de acum înainte nu voi mai putea ajuta familia, financiar, în același mod ca înainte, dar simțeam că e timpul să mă gândesc și la viitorul meu.
Cinci ani la rând, am plătit taxele universitare Lenuței și i-am trimis bani de cheltuială de fiecare dată când a avut nevoie, fără să-i cer nimic în schimb. Am făcut-o din suflet, fiindcă am crescut cu credința că într-o familie trebuie să ne susținem reciproc. Când i-am invitat pe ai mei la apartamentul nou, au venit fără prea mare tragere de inimă, convinși că e doar un alt contract de chirie. Când le-am explicat că e, de fapt, casa mea și am cheile în buzunar, nici măcar nu m-au felicitat așa cum m-aș fi așteptat. Privirile lor reci m-au întristat.
În aceeași zi, am simțit că e timpul să le spun că, din moment ce trebuie să plătesc rate lunare la bancă, nu voi mai putea sprijini financiar ca altădată. Atunci, au început să strige la mine, supărați și ofensându-mă, de parcă eu le-aș fi spulberat toate planurile. Mama mi-a zis, cu reproș, că acum vor trebui să folosească din economiile lor pentru viitorul Lenuței la facultate. Sora mea, fără să clipească, mi-a amintit că i-am promis cândva un telefon nou și că ar trebui să-mi țin promisiunea, indiferent de situație.
Stăteam acolo, cu ochii în pământ, și nu înțelegeam în ce moment am ajuns să fiu doar sursa lor de bani, nu fratele sau fiul pe care îl iubeau. Am început să-mi pun întrebări: când am ajuns să fim atât de distanți? Oare am fost mereu pentru ei doar un portofel? Mi-am amintit cum m-au sunat sau m-au vizitat mai mult când aveau nevoie de ceva și rar m-au întrebat cu adevărat cum sunt eu sau ce-mi doresc.
Acum, când trag linie după toată povestea asta, simt o amărăciune, dar și o lecție puternică: oricât ai încerca, nu poți cumpăra dragostea sau respectul familiei cu bani. Trebuie să înveți când să spui nu, chiar și celor dragi, ca să nu uiți să te respecți pe tine însuți.
