Un cuplu de îndrăgostiți se strecura agale printre ierburile înalte ale unui câmp de la marginea unui sat din inima Moldovei. Mergeau ținându-se de mână, zâmbind complice, complet cufundați în arome de vară și dragoste adolescentină, fără să bănuiască ce-i așteaptă după câteva smocuri de iarbă.
Deodată, fata se sperie și făcu un salt înapoi, scuturând din plete. Băiatul, cum îi sta bine oricărui viteaz de sat, făcu pas înainte, pregătit să-i salveze onoarea, deși nimeni nu-i ataca.
În iarba deasă, zăcea… ei bine, dacă nu era o arătare din capul locului, cu siguranță fusese cândva un cal. Acum semăna mai mult cu un sac de oase cu blană întinsă, decât cu animalul nobil ce alergase vreodată pe ogoarele Moldovei.
Coastele îi ieșeau ca niște șipci dintr-un gard vechi, pielea atât de subțire că te așteptai să pocnească la orice atingere. Pe trupul bietului animal erau coji uscate, în jurul cărora bâzâiau muște grase și nemiloase, gata să organizeze și o petrecere dacă nimeni nu le deranja.
Spectacolul era unul de-a dreptul grotesc încât și câinii din sat s-ar fi ferit să dea ocol.
Săracul animal! a exclamat fata, vocea ei răsunând prin liniștea de pe malul Prutului.
Natura a înghețat pentru o secundă probabil și ea șocată de milă.
Calul, cu ultimele forțe, a mișcat puțin dintr-un picior, de parcă, cine știe, încerca să le spună că încă mai este prezent la datorie. Amândoi protagoniștii au sărit ca arși. Urlet comun, panică, țopăit pe cărare aș putea crede că nici la nuntă nu alergi așa de repede!
Ajunși pe drumul de țară, răsuflau ca după un sprint la Campionatul Național (pe gratis, fără premiu).
Nimeni nu-i urmărea, firește.
Panica s-a topit puțin mai încolo, lăsând loc la gândire.
Era VIE! șopti fata, tremurată ca la Bac.
Vie, dar arată de parcă a fost chemată la Judecata de Apoi, rezumă băiatul, cu oboseala pe față.
N-aș crede să fi mișcat singură… Poate vreun dihor locuia pe dinăuntru…
La gândul ăsta, fior rece pe șira spinării. Fata și-a delegat cavalerul pentru cercetări, ea rămânând să admire griblura drumului.
Cât ai zice ham, băiatul era înapoi lângă animal. Se convinse rapid: nu, nu erau prădători ascunși, calul chiar era viu. When s-a apropiat, calul și-a întors puțin capul, scoțând un nechezat slab. Ochiul acoperit cu o membrană roșcată. Botul căzut, parcă doborât de plictis. Picioarele: nemișcate, doar urechile mai fâlfâiau, ca la adierea vântului.
Mirosul, evident, era deosebit: o combinație explozivă între iarbă crudă și suferință.
Se vedea clar că bietul cal lupta pentru viață. Mai mult nu mai putea.
Băiatul a privit împrejurimi, dar iarba din jur era neatinsă semn că era de ceva vreme acolo.
Întors la drum, i-a povestit fetei.
Lasă cum a ajuns aici, îi tăie ea elanul, ce facem ACUM? Că nu cunosc nici la Bălți vreun veterinar pe cabaline!
Atunci, băiatului i-a picat fisa: prin sat, la tanti Margareta, și-n deal, la nea Vasile, se țineau cai localnici se dădeau în căruțe, mai ales marțea, după piață.
Au reușit să îi contacteze (telefonul mobil, slavă Domnului, ajunge și la noi la sat). Au fost promiși, pe moldovenește: vinem!.
Nu trecu mult și de pe drumul prăfuit răsări un Logan vechi, dotat cu remorcă pentru transportul cailor. Oameni de treabă, dar când au văzut animalul, parcă au înghițit pământ.
Să ridici un cal istovit nu e muncă pentru mireni. Nici patru oameni n-au izbutit. Băiatul, cu forța datoriei, a zbughit-o acasă și-a chemat vecinii de pe uliță (toate rudele de gradul întâi și-al doilea).
Cu o pătură groasă, toți la un loc au ridicat trupul și l-au așezat laolaltă, cu grijă maximă, în remorcă. Calul s-a zvârcolit slăbuț, dar era epuizat.
Au pornit spre grajdul de peste sat, unde familia avea și un veterinar pregătit din cale afară.
Veterinarul s-a apucat imediat de treabă: uitat la dinți, măsurat puls, scos ace, făcut analize. Între timp, și poliția locală s-a arătat, au notat raport, recunoașteri, dar cu jale: cine l-a părăsit, greu de găsit; să nu vă puneți speranțe prea multe.
S-au dat injecții, s-au curățat rănile și animalul a primit perfuzii.
Voluntarii l-au pus într-un grajd liber, însă medicul abia avea curaj să dea verdict: 50/50, dar încercăm.
Calul, săracul, nici apă nu putea să bea cum trebuie, iar pofta de mâncare fix ca la dietă, dar fără voia lui.
Diagnosticul principal: infestație gravă cu paraziți de piele. Coji, bășici, mâncărimi diavolești. Calul se scărpina de tot ce prindea, pielea se rănea și slab, slab de tot s-a făcut.
La asta se adăugă necaz la ochi a treia pleoapă era roșie și umflată și probleme mari la dinți.
Grajdul s-a transformat într-un mini-spital de campanie. Veterinarul trecea zilnic, scotea paraziții, curăța coji, trata dinții. Primele zile calul fusese atât de slab că abia îl țineau pe picioare, îi dădeau suplimente pe venă și apă cu biberonul, ca unui mânz.
Timpul a trecut și început să prindă puteri: rareori mânca singur, însă trebuia să-l sprijine cineva de cap.
Calul nu prea înțelegea ce e cu el, dar cu timpul a început să-și recunoască salvatorii după voce. Îi căuta cu botul, tresărea când veterinarul se apuca de bombănit.
Vedea prost, dar pipăia bunătatea celor din jur.
A început, timid, să se miște. Să se ridice pe un cot, să-și întoarcă trupul. După mult efort, reușea să țină capul sus câteva ore.
Marea problemă: nu se ridica deloc în picioare.
Veterinarul dădea din umeri: mușchii îi erau, la ce suferise, praf; doar exerciții speciale mai ajutau. Dar avea nevoie de brațe multe.
Cu timp, calul s-a împlinit, chiar dacă nu era un armăsar de Oscar. Brațele vecinilor au prins oboseală, dar nimeni n-a dat înapoi. Cu ajutorul unei pături și curele, îl susțineau în două labe, apoi, după multe săptămâni, animalul a început, cu multă încetineală, să-și pună singur picioarele în funcțiune.
A mers greu, stângaci, dar a mers lucru mare!
Toți, oameni și cal, ieșeau pe rânduri, se odihneau, dar nici un pas nu se pierdea. Luna de antrenament asiduu i-a redat musculatura, iar când a prins verticalitate, toată ograda a aplaudat.
După încă niște bătălii, animalul era gata de operație la ochi.
Dus la Chișinău (că tot suntem europeni!), calul a suferit intervenția. A revenit acasă cu ochii goli, dar cu sufletul plin.
Și-a recunoscut imediat stăpânii, grajdul și locurile de joacă. Privea totul cu o bucurie copilărească: să vezi limpede era cel mai frumos dar!
În fiecare zi era tot mai vioi. A fost lăsat laolaltă cu alți doi cai din gospodărie. S-a împăcat cu toți, ba chiar a adus pace între un armăsar mai năzdrăvan și mama lui.
Lunile au trecut, blana i-a devenit lucioasă, iar urmele trecutului au început să se piardă. Erau vizibile doar câteva pete pe coapsă și, uneori, mersul atent.
Stăpânul nu s-a grăbit cu îmblânzirea. Dar într-o zi, calul a început să bată cu copita și să necheze la vederea șeii, semn că nu mai vrea să stea spectator.
Într-o dimineață cu soare, bărbatul a scos calul în curte, i-a pus hamul și l-a călărit puțin, pe ogor.
Calul a prins aripi: nu conta că greutatea omului părea o povară nu se plângea.
Au mers doi pași, iar atunci, parcă nici nu mai existase suferință vreodată. Căci da, după atâta durere și necaz, calul găsise omul potrivit.
Și orice i s-ar întâmpla, știa acum sigur: nimeni n-o mai lasă singură, oricât de grea ar fi viața prin Bălți, Hâncești sau orice sătuc de pe Moldova noastră!
