Oamenii au lucruri scumpe, de fițe.
Frigidere deștepte care vorbesc singure.
Mașini care țipă dacă respiri prea tare.
Aparate de tuns iarba care costă mai mult decât garanția de la prima mea garsonieră.
Eu?
Eu am o mașină de tuns iarba veche, cu vopseaua sărită, șnur posac la demaror și inima încăpățânată a unei capre de munte.
A ajuns la mine cum ajung toate uneltele de supraviețuiredin întâmplare și nevoie.
Fosta mea nevastă, Ilinca, a cumpărat-o acum mulți ani, pe nimica toată, de la un târg din suburbia Chișinăului. Pe vremea când viața noastră era încă la plural, când încă mai credeam în pentru totdeauna și facturile erau plătite la timp. Când a venit divorțul, am împărțit ce s-a putut.
El s-a dus cu lucrurile mari, genul de aparate cu care poți poza de parcă ai avea cine știe ce rang.
Eu am rămas cu ce ține viața pe linia de plutire.
Câteva ustensile de bucătărie.
Un aspirator care horcănea ca un om bătrân ce-și aduce aminte de tinerețe.
Și mașina de tuns iarbacă iarba din curte nu dă doi bani pe faptul că portofelul meu era cât palma.
N-am rămas cu ea din sentimentalism.
Am păstrat-o pentru că nu-mi permiteam una nouă.
Dar a trecut vremea și și-a făcut farmecul ei.
Viața fostului s-a destrămat încet, ca frunzele uscate duse de vântdecizii greșite, scuze din ce în ce mai tari, credințe din ce în ce mai ciudate. Aflam veștile de la oameni care vorbeau cu voce moale, de parcă țineau ceva fragil în palme.
El a pierdut tot ce era impresionant.
Toate lucrurile care contează la imagine, nu la trai.
Eu am rămas cu mașina mea de tuns iarba.
Și anii s-au adunatunsprezece la număr.
Unsprezece ani în care eu am fost cea care a dus totul în spate.
Unsprezece ani în care-am învățat să mă descurc fără o a doua pereche de mâini.
Unsprezece ani de femeie care repară, găsește soluții, se descurcă.
Nu am un adăpost acoperit.
Nu o magazie cochetă.
Nu un garaj încălzit.
Nu am locul potrivit pentru unelte, cum vezi la alții.
Așa că mașina stă afară tot anul, direct sub soarele și nămeții Basarabiei.
Iarna la noi nu glumește.
E acel ger care face plasticul să pocnească și fierul să scârțâie.
Vântul devine amenințare și zăpada e o povară grea, nu doar decor.
De fiecare dată când vine primăvara, mă aștept la ce-i mai rău.
Ies în curte ca și cum m-aș duce spre o veche prietenă care poate nici nu mă mai ține minte.
Șterg praful de pe cadru, scot frunzele moarte din cotloane unde nici gândul nu pătrunde, verific benzina, ca o asistentă medicală care-i ia pulsul unui bolnav bătrân.
Apoi apăs de trei ori pe butonul acela moale, de cauciuc, acea inimă mică ce pompează benzină în motor.
Face un zgomot firav.
O promisiune mică.
Urmează ritualul.
Îmi înfig picioarelenumărul 38, nu-s cizme de mecanic, dar fac treabă.
Apuc mânerul.
Trag de sfoară.
Nimic.
Mai trag o dată.
Tot nimic.
A treia oară, șoptesc în barbă, de parcă mă rog la sfinți străvechi:
Te rog… nu azi, nu acum.
Pentru că dacă nu pornește, nu-i doar un inconvenient.
E o nouă cheltuială.
O nouă problemă.
Un nou memento că viața ne poate lovi pe nepregătite.
Și, de parcă s-ar simți jignită că am îndoit-o cu o clipă de neîncredere, pornește.
Nu blând.
Nu politicos.
Pornește cu un răget hârâit, hotărât:
Sunt încă aici. Hai, la treabă!
De fiecare primăvară, tot așa.
Unsprezece primăveri.
După ploi, ninsori, ghețuș, noroi, veri dogoritoare și tot ce a mai aruncat cerul peste noi, tot se trezește la viață și face ce are de făcut.
Și de fiecare dată, mă cuprinde un sentiment prostesc dar atât de duios de recunoștință.
Nu pentru că-i o mașină de tuns iarba.
Ci pentru că-i dovada.
Dovada că ceva poate fi vechi și imperfect și totuși să-și facă datoria.
Dovada că rezistența nu-i mereu frumoasă, dar e demnă.
Dovada că pentru a supraviețui nu-ți trebuie poleială, ci încăpățânare.
Lumea nu vorbește despre victoriile tăcute.
Se serbează doar transformările cu surle și trâmbițe.
Mașină nouă, casă nouă, viață nouă.
Dar uneori, victoria adevărată e mai mică:
O unealtă care nu vrea să moară.
O femeie care își duce zilele înainte, oricum ar fi.
O iarbă cosită, pentru că cinevaadica eua ales să nu se lase bătută.
Am trecut de 50 de ani acum.
Mă doare spatele mai mult ca înainte.
Răbdarea-i mai mică.
Bugetul e tot un dans atent între nevoi.
Dar când mașina pornește și răcnește de parcă-mi spune: Hai, Ilinca, nu ceda!, stau acolo cu mâinile pe mâner, părul vâlvoi, zâmbind ca o copilă, ascultând-o cum îmi dă curaj.
Ea nu-mi știe povestea, dar a făcut parte din ea.
Așa că da, îmi iubesc mașina de tuns iarba.
Nu pentru că-i dichisită.
Ci pentru că-i credincioasă.
Și într-o lume unde totul se destramă atât de ușor, credința asta e un mic miracol. Poate, într-o zi, ea se va opri de tot. Va fi tăcută, istovită, ruginită până la os. Poate că atunci o voi trage lângă gard, între vițele sălbatice, să o las să se odihnească sub frunze, ca pe o bătrână vrednică, niciodată uitată. Iar când vecinii vor râde de relicva mea, eu voi zâmbi pe sub mustață și voi spune: Aducă-ți aminte nu tot ce-i vechi e bun de aruncat.
Într-o lume în care totul promite perfecțiune la apăsarea unui buton, eu am învățat să prețuiesc lucrurile încăpățânate, care, chiar și când scârțâie, nu renunță. Iar printre toate iernile și reînceputurile mele, cel mai mult m-a învățat o mașină de tuns iarba.
Viața nu e despre a câștiga mereu, ci despre a merge încă un sezon, încă o primăvară, încă o zi cu orice avem. Iar când iarba va crește iar, știu exact cu ce-o voi înfrunta.
Cu vechea mea credință, cu zâmbetul uitat al copilăriei și cu motorul acela bătrân, care nu mă lasă niciodată fără speranță.
