Un cuplu îndrăgostit se plimbă încet printre iarba înaltă și deasă de la marginea satului Măgura, în județul Neamț. Fiecare pas e lent și liniștit, ținându-se de mână, privindu-se din când în când cu acea căldură care trădează inimile pline de dragoste. Tocmai din pricina acestui aer visător nu observă la timp când dau peste ceva neobișnuit.
Elena, fata, se sperie brusc și face un pas înapoi. Paul, băiatul, sare instinctiv în fața ei, ca să o protejeze, deși nu era niciun pericol aparent.
În apropierea lor, în iarbă, zace o cal.
De fapt, ceea ce a rămas dintr-o cal. Trupul din fața lor seamănă mai mult cu un schelet îmbrăcat în piele uscată decât cu o ființă vie.
Pielea subțire, strânsă ca hârtia, lipește coastele ieșite de carne. Parcă, la orice mișcare, oasele ar putea să o rupă. Pe tot corpul animalului sunt cruste uscate și roșcate, pe care roiuri de muște bâzâie neîncetat.
Priveliștea era înfricoșătoare și stârnea reacții de repulsie.
Săraca biată! exclamă Elena.
Pădurea și lunca parcă se liniștesc la sunetul vocii sale.
Deodată, trupul calului se mișcă foarte slab.
Imediat, celor doi li se ridică pielea pe brațe.
În clipa următoare, amândoi strigă, cuprinși de groază, și o rup la fugă spre drumul de țară. Se opresc doar când ajung pe drumul de pământ, gâfâind greu și privind înapoi.
Bineînțeles, nimeni nu-i urmărește.
După un timp, frica începe să se domolească și pot gândi mai limpede.
E vie… șoptește Elena uluită.
Vie, dar parcă ar fi din lumea celor duși, răspunde sumbru Paul.
Totuși a mișcat…
Trebuie să verifice din nou. Poate nu calul a mișcat singur… Cine știe dacă nu altă fiară îl mănâncă pe dinăuntru?
Gândul îi dă fiori Elenei, care rămâne pe drum, lăsându-l pe cavalerul să cerceteze locul. Ea nu vrea să vadă asemenea grozăvii.
Paul se întoarce spre iarbă și nu trece mult până se dumirește că nimic altceva nu e acolo. Și, cu adevărat, calul trăiește.
Când se apropie, calul întoarce ușor capul și pufnește slab.
Se vede clar că animalul abia mai poate să se miște, dar pieptul se ridică și coboară ușor, semn că respiră.
Pleopele se deschid nițel, de parcă încearcă să vadă cine se apropie, dar nu reușește ochiul e acoperit de o peliculă roșiatică.
Buza de jos atârnă fără vlagă, gura rămâne întredeschisă.
Picioarele și coada nu se mișcă deloc, iar urechile abia de tresar când adie vântul.
Calul e complet extenuat. Se agață cu ultimele puteri de viață, dar lupta e aproape pierdută.
Paul se uită în jur, încercând să înțeleagă cum a ajuns animalul acolo. Iarba nu e turtită, de parcă stă întins acolo de mult.
Se întoarce la Elena și îi povestește totul.
Ce contează cum a ajuns aici? se neliniștește Elena. Ce facem? Nu știu cine se pricepe la cai pe la noi.
Paul își aduce aminte de o familie din satul vecin, Topolița, care are câțiva cai. Oamenii din zonă merg acolo să călărească.
Reușesc să îi sune destul de repede.
Cei de la ferma de cai rămân uimiți la început de relatarea grăbită a celor doi, dar promit să vină cât pot de curând.
După mai bine de jumătate de oră, dinspre drumul spre râu se ridică praf o Dacie vine spre ei, cu remorcă de cai.
Paul și Elena le fac semn să oprească.
Din mașină coboară un bărbat și o femeie. Când se apropie și văd calul, rămân fără grai.
Nu intră în discuție să-l ridice calul singur și să-l ducă în remorcă. Rămâne doar speranța că va supraviețui drumului până la cabinetul veterinar.
Nici patru oameni nu reușesc să ridice trupul obosit al calului.
Paul fuge după vecini și prieteni de pe ulicioara lor.
Când apar încă vreo șapte bărbați, ridică cu grijă animalul cu ajutorul unei pătură rezistente, fiecare ținând de un capăt. Încet, îl duc la remorca specială.
Calul privește speriat cu ochi mari și abia clipește.
Nu mai are putere pentru altceva.
Era imposibil să nu plângi: animalul nu mai avea nicio forță nici măcar să se ridice.
În cele din urmă, îl așază cu grijă în remorcă. Ușa grea se închide, roțile o pornesc încet spre grajd.
Ajunși la fermă, ajutoarele și veterinarul chemat se grăbesc să-i sară în ajutor.
Scoț calul cu atenție din remorcă.
Veterinarul începe imediat să-l consulte, îi ia sânge, îl pipăie, îi face analize.
Poliția rurală din Măgura e chemată și ea.
Polițiștii preiau plângerea pentru cruzime față de animale, iau declarații de la veterinar, de la noii stăpâni și de la voluntari. Dar îi avertizează: e puțin probabil să găsească fostul proprietar.
Veterinarul pune rapid câteva perfuzii, curăță crustele de pe piele și administrează injecții.
Voluntarii mută calul într-un box liber.
Animalul e atât de slăbit încât medicul nu știe dacă îl va salva. Dar încearcă din răsputeri.
Problema cea mare calul nu mănâncă și bea apă cu greu.
Analizele arată o infecție severă a pielii.
Un parazit, un căpuș, provoacă inflamație pe toată pielea. Apar bășicuțe care se sparg, lăsând cruste dureroase și iritante.
Calul se zgârie cât poate de orice în grajd, își rupe rănile, pielea crapă, foamea și setea dispar. Animalul, cândva puternic, s-a subțiat până la o umbră.
Nici aici nu se termină problemele.
Pleoapa a treia a calului e roșie și umflată. Veterinarul bănuiește o tumoare va fi nevoie de operație, dar doar după ce animalul își va reveni.
Și dinții sunt afectați, deci intervenția e urgentă.
Săptămâni la rând boxa devine un mic spital de campanie.
Veterinarul vizitează animalul zilnic. Încet, tratamentul dă roade: parazitul e eliminat, crustele de pe piele dispar. Intervin și asupra dinților, așa că animalul poate, în sfârșit, să mănânce singur.
În primele zile, starea calului e atât de gravă, încât trebuie hrănit și adăpat manual: perfuzii cu vitamine, apă din biberon, ca pentru un mânz. Cu timpul însă, animalul începe să-și recapete puterile. Încet-încet, mănâncă singur, deși încă trebuie ajutat să-și susțină capul.
La început, calul nu pricepe aproape nimic din ce se întâmplă. E atât de slăbit, încât abia mai vrea să trăiască. Doar stă culcat, așteptând parcă să moară. Dar oamenii din jur sunt răbdători și nu îl lasă să se stingă.
Noii stăpâni îl vizitează noaptea, verifică perfuzii, îi aduc apă, îl mângâie. Cu timpul, calul învață să deosebească vocile lor. Își întinde capul după mâinile lor, tresare uneori când veterinarul bombăne la consult.
Vederea e slabă, așa că se orientează după sunete și atingeri blânde. Încet-încet, starea îi e tot mai bună.
După o vreme, calul reușește să se întoarcă de pe o parte pe alta și chiar ridică trupul în șezut. Poate ține capul și trunchiul ridicate câteva ore, dar problema principală rămâne nu se poate ridica.
Încercările de a-și îndoi picioarele și de a se sprijini sunt zadarnice. Nu pare să le mai controleze.
Veterinarul dă din umeri: animăluțul a trecut printr-o perioadă prea lungă de epuizare, mușchii nu mai răspund, deci nu va putea fugi ca odinioară.
E nevoie de exerciții speciale. Greutatea tot mare complică totul.
Îngrijirea bună și hrana atentă au adus schimbări: coastele nu mai ies în afară, dar a crescut greutatea și e nevoie de cel puțin opt oameni să-l ridice pe cal.
Stăpânii inventează o instalație din pătură rezistentă și curele, ca să-l țină vertical în boxă. Pentru plimbările scurte pe afară, ajutorul prietenilor e de neprețuit.
Povestea bietului cal atinge inimile vecinilor. Seara, zeci de oameni vin să dea o mână de ajutor.
La început, picioarele i se așază manual pe sol. Cu timpul, reușește să-și miște singur membrele stângaci, încet, dar tot e un progres.
Calul obosește rapid. Și voluntarii se istovesc, dar nimeni nu se lasă bătut.
După luni de efort, rezultatele apar: calul se ține bine pe picioare, apoi începe să pășească, lent, sigur.
Nimeni nu-l grăbește.
Stăpânul îl scoate afară doar câțiva pași, apoi îl aduce să se odihnească. Dar dorința animalului de a se bucura din nou de libertate se vede clar adulmecă cu nările aerul proaspăt și visa să alerge iarăși pe pajiște.
Când veterinarul decide că e gata pentru operație la ochi, calul e pregătit să facă față: tumora îi acoperă ochiul oricum, nu mai vede nimic cu el.
Este din nou pus în remorcă și dus la clinica din Piatra-Neamț.
Operația decurge cu bine, iar calul, deși suferind, se uită curios în jur. Lumea capătă contururi noi. Își vede pentru prima dată clar stăpânii, boxa și țarcul.
Urmează tratament cu picături de ochi, pe care le acceptă cu răbdare.
Animalul e docil, atent, pricepe fiecare gest.
Odată întărit, e lăsat cu ceilalți doi cai din grajd. Se integrează rapid, calmează temperamentul tânărului armăsar și paște liniștită lângă iapa bătrână.
Au trecut multe luni de atunci. Acum vreo cârpă respingătoare de piele se transformă într-un cal cu blană lucioasă, cu trup bine conturat. Doar câteva urme pe crupă și timiditatea mișcărilor mai amintesc de suferință.
Stăpânul nu se grăbește să-l încalece, dar într-o zi calul bate din copită nerăbdător de fiecare dată când vede șaua.
Se uită cu jind la ceilalți cai când îi vede purtând copii și adulți.
Într-o dimineață însorită, stăpânul îl scoate în curte și începe să-i pună harnașamentul.
Calul nechează bucuros.
Greutatea omului e puțin cam mare încă, dar nu se plânge.
Fac împreună un tur mic prin pășunea verde.
Atunci calul se simte cel mai fericit din lume.
Oricâtă durere, teamă și disperare ar fi trăit, de-acum are alături oameni care chiar îl iubesc și se îngrijesc de el.
Și știe sigur: nu va mai fi niciodată lăsat la voia întâmplării. Indiferent ce va aduce ziua de mâine.
