SOARTEA FIINȚELOR NESĂMĂNATE
Soția lui Mihai era așa să zic ciudată. Frumoasă foc, da: blondă naturală cu ochi negri ca tăciunele, siluetă de invidiat, cu forme și picioare lungi. Și în pat o văpaie. La început a fost pasiune, nu era vreme de gândit. Apoi a venit sarcina. Ne-am căsătorit, cum se cuvine.
S-a născut băiatul, tot așa, păr bălai și ochi negri ca mama-sa. A fost, ca la toți, scutece, primele cuvinte, primii pași. Și Ileana se purta firesc, torcea de drag pe lângă copil, o mamă tânără cuminte.
Apoi a început, de când băiatul a ajuns adolescent. Ileana s-a apucat pe neașteptate de fotografie. Tot ceva poza, ținea cursuri, mereu cu aparatul după ea.
Ce mai vrei de la viață? o întrebam eu. Lucrezi ca juristă, apucă-te și tu de treabă.
Jurist, zicea ea, cu glas blând, corectându-mă.
Jurist, jurist. Dar ai grijă de familie mai mult, nu hoinări nu se știe pe unde…
Nici eu nu-mi dădeam seama ce mă irită. Nu neglija casa. Mâncare avea mereu, curat lună, școala lui Dănuț tot pe ea pica veneam acasă de la serviciu, mă întindeam pe canapea la televizor, ca la carte. Totuși mă enerva, mi se părea că soția dispare undeva unde mie nu-mi are locul. E și nu e. Nu se uita niciodată cu mine la televizor, nu discuta nimic interesant. Mă hrănea și iar pleca.
Tu ești femeie măritată sau nu? mă supăram, când o găseam seara la calculator.
Ileana tăcea. Se închidea în ea.
Îi mai plăcea și să călătorească în țări exotice. Își lua concediu, și pleca cu rucsacul, cu aparatul ei.
Eu nu pricepeam.
Hai la Costăchel și Lili pe la grădină, au ridicat foișor, țuica lor e grozavă. Și ar fi timpul să ne facem și noi o căsuță la țară…
Nu venea, dar mă chema în drumuri. Am încercat o dată, ce să găsesc bun? Totul străin, limba de neînțeles, mâncarea pișca de pe limbă. De frumuseți nu m-am omorât vreodată.
De-atunci, Ileana a tot călătorit singură. Și și-a dat și demisia.
Da pensia cum rămâne? m-am revoltat. Și ce-ți închipui? Mare fotograf ai ajuns? Dar știi tu cât leui nevoie să ajungi cineva pe lumea asta?
N-a zis nimic. Doar odată, timid:
O să am prima mea expoziție. A mea, personală.
Toți au expoziții, am mormăit. Mare brânză.
Dar tot m-am dus la deschidere. N-am priceput nimic. Chipuri, nici frumoase măcar. Mâini zbârcite, pescăruși pe ape tulburi. Totul ciudat, ca și Ileana…
Am râs atunci de ea. Dar ea a pus și mi-a cumpărat mie mașină. Uite, să fim o familie, folosește-o. Ea nici nu avea carnet, mi-a dăruit-o. Din fotografii strânsese, cu comenzile umbla.
Atunci mi s-a făcut frică. Mă simțeam stingher în casa mea. Ce fel de vietate e asta, nu nevastă? De unde atâția bani? O fi avut pe cineva? Pe jucăria asta de fotografiat nu poți strânge de o mașină. Umblă? Chiar dacă nu cine știe, poate o s-o facă.
Chiar am încercat să-i dau o lecție ușurel, i-am tras o palmă. Ea a apucat cuțitul de bucătărie, m-a tăiat de-a curmezișul, la nimereală două copci la burta mea. Noroc nu s-a gândit să înfigă, nervoasa… După, și-a cerut iertare. Dar nu i-am mai dat voie mâinilor să se pornească.
Pisicile le adora. Pe toate le strângea de pe drum, ajuta, trata, le găsea cămin. La noi mereu erau două mâțe în casă, blânde și pufoase, dar totuși, nu oameni! Cum să le iubești mai mult decât pe bărbat?
Odată i-a murit o pisică, n-a reușit s-o salveze, i-a murit pe mâini, direct la medic. Vai cum s-a prăpădit Ileana! Plângea și bea vin, se învinuia fără încetare. Zile în șir a jelit. M-am săturat, am aruncat supărat:
Adu-ți aminte de gândaci, dacă tot plângi!
Mi-a aruncat o privire grea, m-a redus la tăcere. Am ieșit trântind ușa. Las să facă ce vrea.
Prietenii mă compătimeau, până și prietenele ei îi țineau partea lui Mihai. Toți ziceau, s-a luat Ileana cu nasul pe sus, nu mai știe ce vrea. Atunci am găsit alinare la vecină, întâmplător chiar fosta ei prietenă din copilărie, Irina. Irina era mult mai simplă, de înțeles. Lucra la alimentară, nu se băga în arte, tot timpul era gata și de vorbă, și de dragoste. E drept, bea cam mult, dar nu mă gândeam s-o iau de nevastă…
Așteptam să observe Ileana, să se supere, să facă scandal, să arunce cu cești. Să-i spun atunci: Dar tu? Pe unde umbli? Ș-apoi să ne iertăm amândoi și să ne așezăm familia. Iar Irinei să-i spun la revedere.
Numai că Ileana tăcea. Doar se uita urât. Și, de-atunci, nici în pat nu mai mergea. Stransese într-o cameră separată.
Băiatul crescuse, s-a dus la facultate. Tot ca maică-sa: ochi negri, păr bălai, ciudat și el.
Când ne dai nepoți? îl întrebam.
Denis doar râdea: vreau să fac ceva cu viața mea, să găsesc dragoste adevărată, atunci, tata, să aștepți nepoți. Străin, de neînțeles. Sânge de la mamă. Între ei mereu era deplină armonie, nici nu le trebuiau cuvinte să se înțeleagă. Mie mi se părea că-s în plus, mă tulburau ochii lor negri, de nepătruns. Tot mai des mă duceam la Irina.
Aflând Ileana, de la cineva din bloc (că nici nu mă ferisem), m-a găsit într-o seară: stătea la masă, fuma și cu glas șoptit:
Pleacă! Ieși din casă!
Cu ochii aceia negri, cu umbre cenușii. Am plecat la Irina. Am așteptat să mă cheme înapoi. După o săptămână, primesc mesaj pe WhatsApp: Trebuie să vorbim. M-am bucurat, m-am bărbierit, m-am parfumat. Dar Ileana, de la intrare:
Mâine mergem să depunem la divorț.
De aici totul s-a derulat ca în vis: divorț, hârtii peste hârtii, am renunțat cu vorbă bună la cota mea din apartament, că oricum era moștenită de ea de la părinți…
Și ce faci tu, divorțată, unde o să trăiești? am întrebat, supărat, ieșind de la notariat. Mi-a venit să zic “Cui îi mai trebui?”, dar m-am oprit.
Ileana mi-a zâmbit, pentru prima oară de mulți ani, larg și sincer:
Plec la Chișinău. Mi s-a propus un proiect serios acolo.
Măcar apartamentul nu-l vinde, am zis fără să știu de ce. Unde te vei întoarce?
Nu mă mai întorc, a răspuns soția, adică, de-acum fosta. Vezi tu, eu iubesc de mult pe altcineva, e tot fotograf, din Chișinău, cu el mă simt vie. Dar am crezut, sunt măritată, e urât să trădez, și nici motiv clar de divorț n-aveam. Suntem oameni prea diferiți, Mihai, la asta se ajunge uneori. Sau nu?
Nu se ajunge, am oftat.
Ba uite că se ajunge, a râs ea. La început m-am enervat când am aflat de Irina. Dar apoi, cred că totul e spre bine. Eu o să fiu fericită, și tu, la fel. Ia-o pe Irina și să vă fie bine.
Și a plecat.
Eu nu mă însor! am zis în urma ei.
Dar Ileana deja nu m-a mai auzit.
De atunci, nici o veste de la ea. Doar o dată pe an, un scurt mesaj pe WhatsApp: “La mulți ani! Sănătate și fericire! Mulțumesc pentru băiat”…
