O VIAȚĂ UIMITOARE
La nunta prietenei mele Ileana am petrecut două zile: cu voie bună, cu multă mâncare și veselie. Mirele era fermecător, de o frumusețe rară, ce putea rivaliza cu un actor renumit, dar surprinzător de modest. Toți invitații, pe ascuns, îl admirau pe Dănuț: ochi de-un albastru cerneala, gene indecent de dese și lungi (chiar așa, de ce bărbații primesc asemenea haruri?), bărbia hotărâtă, nas drept, piele fină cu o ușoară tentă măslinie. Și peste toate, avea aproape doi metri înălțime și umeri cât să umple ușa. Dacă n-am fi iubit-o pe Ileana, sigur ne-am fi certat pentru acest exemplar direct la masa de nuntă. Dănuț era, fără nicio îndoială, foarte chipeș.
Ce băiat frumos ai prins, fată! am năvălit noi asupra Ilenei, făcând fețe cât mai pline de jale pentru cazul (deloc neimaginabil) să găsească Dănuț printre noi fete rămase singure și la fel de arătoase.
Fetelor, dragelor! Eu pe Dănuț l-am iubit pentru sufletul lui bun. Dănuț e de la țară, a crescut cu bunica, se pricepe la gospodărie, face orice cu mâna lui. Ne-am cunoscut când părinții mei au cumpărat o căsuță la marginea satului lui. E grijuliu, blând și de nădejde. Ținea gospodăria de-ți venea să-l iei acasă. Bărbat adevărat, fată dragă! Cu greu l-am convins să vină în oraș, nici nu mai știu câte nopți am petrecut cu promisiuni și rugăminți, ha-ha.
Dănuț s-a descurcat cu succes și-n muncă, s-a împrietenit cu rudele mele, s-a adaptat vieții la oraș fără probleme. Într-un timp scurt, a învățat de la băuturi fine, parfumuri, politică, artă, călătorii și burse, până la sport și nu mai avea nici urmă de regionalism în grai. S-a urcat la volanul mașinii confortabile dăruite de tata pentru tânăra familie și a ocupat un post bun chiar la firma socrului. Cine le-a dat apartament, vedeți și singuri
În al doilea an de căsnicie, Dănuț a prins o pasiune ciudată pentru șosetele albe. Oriunde mergea și acasă, și în vizite, doar în șosete albe, fără papuci, le purta chiar și în cizme de cauciuc și stătea pe jos desculț prin camerele de probă. Ileana nu înțelegea această iubire pentru obiectul vestimentar, dar spăla podelele de două ori pe zi și făcea mereu stoc de înălbitor. Așa i-a rămas porecla de “Șosetă”.
Că Dănuț are o amantă, Ileana a aflat în luna a opta de sarcină. Iar amanta era, ce să vezi, tot însărcinată, cu același termen. “Șosetă” a fost izgonit din casă, concediat, hulit și plâns într-o singură zi. Apoi, au urmat zilele lipicioase și grele ale toamnei. Ileana zăcea pe patul care i se părea deodată imens, cu ochii uscați și fața spre tavan:
O să plâng mai târziu. Acum nu-i bine pentru copil.
Ileana era ca Lenin expus la mausoleu, în liniște, pe patul ei caraghios, iar noi, ca niște santinele, făceam cu rândul să o veghem și să-i ținem de urât, fără vorbe.
Aveam toți lacrimile în gât, ne-am fi smuls paginile sorții și le-am fi rupt celor care trădaseră. Dar trebuia doar să tăcem și să așteptăm.
La externare din maternitate ne-am împodobit cu baloane, am implorat asistentele să lase și ele un pahar de ceai cu noi, dorindu-le tuturor sănătate și fericire. Proaspătul bunic s-a întrecut pe sine: emoționat, după promisiuni solemne față de infirmiere că va strânge după el, a scris cu creta sub geamurile salonului Ilenei: Mulțumesc pentru nepot! A încercat și să cânte, dar a fost oprit de paznic, care a acceptat, totuși, să-i asculte repertoriul la un pahar de coniac fără să deranjeze pe nimeni.
În ziua externării, bunicul era vioi, arătos, și, parcă aducea a om tânăr. Și a plâns de fericire și mândrie. Plângea cu sufletul, ca un om.
Și noi am plâns, am râs, am sărutat-o pe Ileana, ne-am uitat timizi în plicul bleu și am tăcut cu toții despre nasul grecesc al micului Igor. Doar Ileana, nici la bucurie n-a plâns:
Mai târziu. Să nu am laptele amar
Ileana a tăcut cu noi două luni și după aia, într-o zi, a mers la Dănuț. Nu cu chibrituri și vitriol, doar cu multă dorință să spargă și să urle. Să reproșeze, să bată în pereți cu pumnii mici, să certe, să rușineze, să încerce să se curețe de durerea ce o ținea legată de pat. Pe trădătorul speranțelor ei și al visului cu băiețelul lor, în care ea Ileana se visa tricotând șosetuțe pentru bărbații ei în serile liniștite, cu Igor râzând și Dănuț ținându-i de mână în plimbare, pe Dănuț de care avea nevoie fiul și ea.
Și mai voia Ileana să privească în ochii acelei femei fără rușine, care a dormit cu bărbatul altei femei. Ochii aceia aveau să fie cu siguranță frumoși și sfidători. În ochii ăia Ileana avea să scuipe. Și, dacă va fi nevoie, să-i zgârie.
Adresa ei a aflat-o întâmplător de la bătrânele vigilente de la scară, în timp ce plimba copilul. Bunicuțele binevoitoare au oprit-o pe Ileana, i-au reamintit că Dănuț totuși e un nemernic, i-au desenat traseul exact până la cuibul amantelor, plus niște sugestii de răzbunare. Ileana era pe punctul de a pleca, dar nu a făcut-o.
Așa că acum ea, Ileana, stătea în fața unui bloc vechi, trebuia doar să urce la etajul cinci, și acolo putea să strige, să plângă sau să facă ce voia.
La primul etaj s-a gândit că, după norocul ei din ultima vreme, sigur nu e nimeni acasă și pierde timpul. La al doilea, chiar și-a dorit să nu fie nimeni. La al treilea etaj a auzit un plânset disperat de copil, de sus, de la al cincilea.
I-a deschis ușa o fată slabă și plânsă, care nu semăna deloc cu ispititoarea ce-i răpise bărbatul. Cât timp Ileana o privea mută pe rivala de abia 40 de kilograme, copilul plângea și mai tare, din dormitor.
Bună ziua, Ileana. Dănuț nu mai e aici, a plecat de două săptămâni. Și nu știu unde e a șoptit fata, apoi s-a așezat pe jos, plângând în hohote.
Ileanei i-a trecut de scandal. A vrut brusc să intre în cameră și să aline copilul acelei femei. Apoi să-i spună: Ți-a plăcut joaca, acum împinge sania, dragă! Da, trebuia neapărat să-i spună. Și să o privească cu dispreț, pentru că avea dreptul, totuși, să fie rănită.
Bebelușul era uscat, dar slăbit de la plâns. Se vedea o venă la frunte de efort, vocea răgușită. Clar, copilul era flămând. Băiețelul plângea de foame, la limita puterilor lui mici, iar mama lui, copleșită, zăcea pe jos în hol și urla ca o disperată.
Cum a umblat fata după lapte praf, a verificat dulapuri goale și frigiderul gol, Ileana își amintește cu greu acum.
A găsit pe masa din bucătărie un bilet neterminat, cu un început de frază înfricoșător Iertați-mă că
Fata, jos, plângea din suflet și-i povestea Ilenei, ca unei prietene vechi, că n-are unde să meargă din această chirie și trebuie chiar peste câteva zile. Laptele i s-a dus, Dănuț s-a dus, iar bani nu au fost, de fapt, niciodată. Că îi pare foarte rău. Și îi e rușine. Și deja e prea târziu. Dar n-a știut, și cere iertare. Și că poate fi lovită, ba chiar merită. Iar băiețelul se numește Paulică, să țină minte Ileana, că-i poate trebui. Paulică avea doar 9 zile mai mult decât Igor.
Ileana a fugit repede spre casă în 20 de minute Igor cerea să fie alăptat. Nu i-a fost ușor: două genți mari ale Oanei îi trăgeau mâinile, Oana însăși alerga lângă ea, ținându-l pe Paulică sătul și somnoros. Ileana alerga și se gândea cum să mai pună două paturi în casă.
Peste trei ani, am petrecut la nunta Oanei, iar peste patru și la a Ilenei. Soțul Ilenei nu suportă șosetele albe, crede că viața trebuie făcută mai colorată, și-și adoră soția, fiul și cele două fiice. Oana e mama a patru băieți, soțul ei încă nu și-a pierdut speranța la o fetițăIar Ileana, când se oprea uneori seara în lumina caldă din bucătărie, în mijlocul gălăgiei copiilor, privea chipurile celor adunați lângă masă și simțea inima plină. Durerea veche era acolo, o recunoștea și o primescese, dar nu-i mai îngheța sufletul. Viața îi dăduse lecții amare, dar și un curaj nou: să ierte, să crească, să primească oameni căzuți, să râdă din nou și să iubească fără teamă.
Oana venea adesea, cu Paulică de-o mână și colțurile gurii ridicate într-un surâs recunoscător. Igor, curios, întreba mereu de ce mama și el au altă culoare de ochi decât surioarele mai mici. Soțul Ilenei le spunea glume cu șosete portocalii și dansa cu fetele pe hol, iar în serile de vineri, când ploua afară, toți strângeau câte o cană cu lapte cald și ascultau povești. Uneori, Ileana îndrăznea să creadă că tocmai dragostea pe care nu a primit-o, ci a dat-o, i-a făcut viața așa uimitoare ca un borcan cu luminițe adunate după fiecare noapte grea. Și fiecare dimineață îi arăta că miracolul fusese, de fapt, mereu acolo: în curajul de a merge mai departe, cu inima larg deschisă.
