O VIAȚĂ ULUITOARE
La nunta prietenei mele, Lenuța, am petrecut două zile: cu voie bună, mese întinse și vin din belșug. Mirele, Doru, parcă era coborât dintr-o revistă ochi albaștri ca cerul de august, gene negre și dese de care multe fete ar fi fost invidioase (Doamne, de ce nature le-a dat bărbaților asemenea frumuseți, uneori nu înțelegem!), bărbie hotărâtă, nas drept ca al statuilor antice din Parcul Central și piele catifelată, brună, ca și cum ar fi stat verile la bunici în grădină. Punctul culminant: aproape doi metri înălțime și umeri de parcă ar putea să mute singur Dunărea. Nici nu-i de mirare că toate fanele Lenuței ar fi fost gata să se certe pentru un asemenea exemplar chiar și la masa festivă de la “Casa Nuntii”. Doru era cu adevărat uluitor.
No, fată, dar ce bărbat ai agățat! am sărit noi pe Lenuța. Toate încercam să părem cât mai triste și mai singure, în speranța că Doru mai avea pe undeva frați la fel de arătoși.
Hai, fetelor, nu mai râdeți Eu l-am iubit pe Doru pentru simplitatea lui. E un băiat crescut la sat, la bunica, priceput la toate cele din gospodărie, săritor, inimos și harnic. Ne-am întâlnit întâmplător, când ai mei și-au cumpărat o căsuță de vacanță în satul lui. E om de cuvânt, blând, muncitor O minune de bărbat! Greu l-am convins să se mute în oraș, cred că mi-am tocit limba zece nopți la rând, râdea Lenuța.
Doru nu numai că s-a descurcat cu noii socri și a preluat repede regulile orașului, dar și-a dat seama, în doar câțiva ani, ce înseamnă vin bun, parfumuri, discuții despre politică și artă, excursii prin țară, sport sau burse cu greu mai recunoșteai accentul lui dulce de la țară. S-a suit la volanul mașinii primite de la socru, și-a găsit de lucru tot prin același loc unde lucra și tatăl Lenuței. Cine le-a cumpărat apartamentul proaspăt căsătoriților să ne gândim, dar nu spun nimic, e evident.
În al doilea an de căsnicie, la Doru i s-a descoperit o pasiune ciudată pentru șosetele albe. Numai așa îl vedeai prin casă sau când mergea în vizită, desculț și cu șosete impecabile, albe ca spuma laptelui, ba chiar și-n cizme de cauciuc. Numai în alb! Lenuța nu împărtășea această obsesie, dar se conforma: spăla podelele de două ori pe zi și cumpăra săptămânal noi înălbitori. Așa i s-a dus buhul toți îl numeau de-acum Șosetă.
Când Lenuța era însărcinată în luna a opta, a aflat că Doru are amantă. De parcă nu era destul, și aceasta era însărcinată tot cam pe-atunci.
A urmat, desigur, expluzia din casă: Doru a fost izgonit, dat afară de la lucru, blestemat și plâns într-o singură zi. Iar peste toate, a venit o toamnă mohorâtă. Lenuța zăcea mută pe un pat care i se părea din ce în ce mai mare, uitându-se la tavan cu ochii uscați.
O să plâng mai târziu, își spunea. Acum nu e bine pentru bebeluș…
Parcă Lenin odihnindu-se rigid în mausoleu așa era Lenuța pe patul ei prea mare, iar noi, ca niște paznici, ne schimbam lângă ea să-i ținem de urât cu tăcerea noastră.
Am fi vrut să plângem în hohote, să rupem file din cartea sorții și să aruncăm la gunoi paginile trădătoare. Dar trebuia să tăcem. Și să așteptăm.
La externare, făceam zarvă în holul spitalului de la Valea Morilor, cu baloane și rugăminți la asistente să ne dea voie să bem un păhărel de ceai cu ele și să mergem cu alaiul, spre câmp, unde sărbătoream cu toții sănătatea și norocul. Proaspătul bunic s-a agitat cel mai mult cu o seară înainte, sensibilizat peste măsură, a scris cu cretă mare sub geamul Lenuței: Mulțumesc pentru nepot!, apoi a vrut să cânte ceva, dar a fost oprit de paznic. Totuși, paznicul a acceptat să stea în baraca lui la un pahar de coniac pentru a nu deranja ordinea publică.
În ziua externării, bunicul era vioi, proaspăt și parcă chiar strălucea. Plângea de fericire și mândrie. Plângeam și noi, râdeam, o pupam pe Lenuța, ne uitam timid la plicul albastru cu micuțul Ionuț, și toate tăceam parcă evitând să vorbim despre nasul grecesc moștenit de copil de la… tatăl său.
– O să plâng mai târziu, spunea Lenuța. Să nu se simtă ceva în lapte…
Lenuța a tăcut cu noi încă două luni, apoi într-o zi s-a hotărât să-l caute pe Doru. Fără chibrituri, fără acid, ci doar cu o dorință nestăvilită de a da drumul la toată furia acumulată, să-l învinovățească, să-l rușineze, să verse toată durerea care o imobilizase pe pat. Să-l scuture pe cel care i-a distrus lumea, speranțele, serile calde cu copilul râzând, cuplul ținându-se de mână prin parc, viața care trebuia să fie a lor.
Dar voia să-și privească și rivala în ochi. Sigur, ochii aceia aveau să fie obrăznici și, probabil, la fel de frumoși ca un cozonac reușit. Și fix acolo Lenuța hotărâse să-i scuipe. Iar dacă trebuia, și să-i zgârie puțin privirea.
Află unde stă amantă de la bunicuțele din scara blocului, în timp ce scotea copilul la plimbare. Cu gura lor ascuțită ca iataganul, i-au povestit tot: unde s-au mutat tinerii, pe ce drumuri, variante de răzbunare. Lenuța ezita, şi ar fi vrut să fugă, dar totuși, ceva n-o lăsa.
Așa că, iat-o, stă acum Lenuța lângă ușa unui bloc vechi din sectorul Botanica, și nu trebuie decât să urce la etajul cinci: apoi e liber să izbucnească sau să tacă.
La primul etaj își spune că sigur nu e nimeni acasă și-și pierde timpul. La etajul doi parcă s-ar bucura să nu găsească pe nimeni. La al treilea aude un plâns disperat de copil care răzbate de la etajul cinci.
Îi deschide o fată slabă, roșie de la plâns nimic din imaginea rivalei seducătoare la care se așteptase. În timp ce Lenuța privea uimită trupul firav al celeilalte, copilul plângea din stomac undeva în spatele ușii.
– Bună ziua, Lenuța… Doru nu mai locuiește aici. A plecat de două săptămâni și nici eu nu știu unde e…, bâiguie fata și cade pe podea, plângând.
Lenuța nu mai voia să facă scandal. I-ar fi venit să treacă în cameră și să liniștească copilul ăsta nevinovat. Poate doar o ironie scurtă, poate un Cine greșește, plătește!, dar fără să-și mai bată joc. Avea dreptul să o privească cu dispreț, ea era partea mințită.
Copilul era numai piele și os, ochii umflați, vocea răgușită clar era lihnit de foame. Mama lui zbiera pe hol cu capul sub clanță.
Cum deschidea dulapurile goale din bucătărie, cum cotrobăia disperată în frigiderul gol, Lenuța și-a amintit mai târziu, cu greu. Și, pe masă, un bilet neterminat, cu scrisul tremurat: Iertați-mă că n-am fost….
Fata, sleită de plâns, îi spunea Lenuței, ca unei prietene apropiate, că n-are unde să meargă, că din apartamentul ăsta trebuie să iasă peste câteva zile, că n-are bani, că laptele s-a dus și Doru a dispărut. Că-i pare rău, îi e rușine și cere iertare. Copilul Pavăl e cu nouă zile mai mare decât Ionuț. Am lovi-mă dacă vrei, poate merit doar să știi cum îl cheamă pe băiatul meu, Pavăl…
Lenuța nu a zăbovit mult după maxim 20 de minute trebuia să ajungă la Ionuț; băiatul cerea sânul. Nu i-a fost ușor: două plase mari ale Oxanei îi rupeau mâinile, iar Oxana, plângând, o urma cu Pavăl sătul lipit de ea. În timp ce mergea, se gândea unde-ar mai încăpea două paturi în garsoniera de la Buiucani.
Peste trei ani dansam la nunta Oxanei, peste patru la cea a Lenuței. Soțul Lenuței nu suportă șosetele albe considerând că viața trebuie să fie mai colorată și o iubește pe Lenuța cu tot sufletul său, la fel și pe Ionuț și pe cele două fetițe apărute ulterior. Oxana crestea patru băieți, iar soțul ei încă speră la o fetiță…
