O VIAȚĂ UIMITOARE
La nunta prietenei mele, Eugenia, am petrecut două zile: cu voie bună, mesele pline și mult râs. Mirele, Mihail, era de-o frumusețe neobișnuită, cam ca un actor de la București, cu o modestie rar întâlnită pe la bărbații atât de arătoși. Toate prietenele noastre aruncau priviri iscodelnice către Mihail: ochii lui erau albastru-cumva ca iarba de păpădie, genele prea lungi și dese pentru un bărbat la naiba, de ce anume bărbaților le dă natura astfel de daruri?! Bărbia puternică, nasul drept și pielea curată, ușor bronzată și tăcerea aceea de care nu-ți venea nici să te apropii. Punctul final: aproape doi metri înălțime și umeri ca de Harap Alb. Dacă n-ar fi fost pentru Eugenia a noastră, am fi sărit pe el la masă, ceea ce, sincer, nici nu ne-ar fi fost rușine. Mihail era cu adevărat o apariție.
Ei, și ce frumusețe de soț ți-ai găsit! am înșirat noi la adresa Eugeniei, fiecare cu figura ei de martiră gata de a fi mângâiată, în speranța că Mihail avea și alți frați la fel de ademenitori.
Dragelor, nu vă mai prostiți! Eu m-am îndrăgostit de Mihail tocmai pentru simplitatea lui. E de la țară, crescut de bunica, gospodar de se miră lumea! Un mare priceput la toate, spuneam eu. L-am întâlnit din întâmplare, când ai mei au cumpărat căsuța de vară în satul lui. E grijuliu, bun, sufletist. Gospodăria, domnule, vai de mama ei! De-abia l-am convins să ne mutăm la Chișinău, n-am dormit vreo zece nopți la rând cu rugăminți.
Mihail s-a descurcat de minune în tot, s-a integrat în familia noastră, a învățat ce e moda, băutură bună, parfumuri, politică, băgate-n artă și călătorii, a priceput cum stă treaba cu bursa de la București și cu sportul, a renunțat la accentul acela moldovenesc savuros. S-a urcat la volanul unei mașini împrumutate de socru, iar serviciu a găsit tot cu ajutorul lui. Cine ne-a dăruit apartamentul, nu spun, dar vă puteți prinde.
După doi ani de căsnicie, la Mihail s-a manifestat o pasiune ciudată pentru șosetele albe. Numai așa umbla prin casă, pe la prieteni, fără papuci, le purta și-n cizme de cauciuc, stătea desculț, fără rușine, pe podeaua din blocul socrilor. Eugenia nu împărțea pasiunea, dar le spăla conștiincioasă, zi de zi, și cumpăra detergent pe bandă. De aici, i-a rămas porecla de Șoseta.
Că Mihail are amantă, Eugenia a aflat pe luna a opta de sarcină. Și amanta era însărcinată. Am dat afară Șoseta, a fost dat afară și de la serviciu, plâns și blestemat într-o singură zi. Și-au început atunci zilele întunecate, lipicioase, cu ploi urâcioase de octombrie. Eugenia zaccea pe patul care acum i se părea uriaș, privind în tavan cu ochii uscați:
Or să-mi vină lacrimile mai târziu, acum copilului îi face rău
Eugenia stătea nemișcată la ea pe patul idiot, și noi, ca niște santinele, ne schimbam lângă ea să-i ținem companie în tăcere.
Am fi plâns cu sughițuri, am fi rupt file din cartea sorții, dar trebuia să tăcem și să așteptăm.
La externare, am râs, am agitat baloane, am rugat asistenta să ia și ea o gură de ceai și să fugă cu noi spre dealuri, printre țigani și urși, dorindu-i sănătate. Proaspătul bunic a întrecut pe toată lumea: emoționat, noaptea, a scris cu creta sub fereastra Eugeniței: Mulțumesc pentru nepot! și-apoi a vrut să cânte, dar l-a luat paznicul și l-a servit la el în gheretă cu un pai de coniac, fără grija tulburării ordinii publice.
În ziua externării, bunicul era proaspăt, vesel și parcă strălucea. Plângea de bucurie și mândrie, lacrimi potrivite și din suflet. Și noi plângeam, râdeam, o sărutam pe Eugenia, priveam furișat la băiatul înfofolit și tăceam despre nasul grecesc al micuțului Igor. Numai Eugenia nu plângea nici la bucurii:
Mai târziu. poate iese-n lapte, zicea.
A stat cu noi în tăcere două luni, apoi a pornit să-l caute pe Mihail. Fără benzină și fără acid, dar cu poftă de a sparge și a striga. Să acuze, să bată cu pumnii în pereți, să-l rușineze, să verse toată durerea care o ținea țintuită la pat pe trădătorul care-i spulberase visele și lumea cu fiul ei, în care el Mihail trebuia să fie soțul serilor liniștite, copilul râzând, ea croșetând șosetuțe și el ducând copilașul pe uliță, de mână.
Și la fel de mult voia s-o vadă în ochi pe cea, femeia fără rușine, care dormise cu bărbatul altcuiva. Ochii aceia ar fi trebuit să fie îndrăzneți, frumoși cu siguranță. În ochii aceia avea să scuipe. Așa și va face, dacă va fi nevoie îi va zgâria.
Aflase întâmplător unde să meargă, de la bunicuțele din scară, pe care le invidiam pentru că erau omniprezente. Milostive, mi-au povestit tot traseul și metodele de răzbunare. Am vrut să fug, să n-aud numărul, dar n-am reușit.
Și iată, stau în fața blocului scorojit din Chișinău, trebuie doar să urc la etajul cinci, și-acolo să plâng, să țip, ce va fi o să fie.
La parter m-am gândit că, după norocul meu, n-o să fie nimeni și-mi irosesc timpul. La al doilea etaj, parcă n-ar fi rău să nu fie nimeni acasă. La al treilea, am auzit plânset disperat de copil, de sus.
Mi-a deschis o fată subțire și plânsă, al cărei chip nu semăna deloc cu imaginea femeii fatale care să ademenească un bărbat.
Cât am stat blocată și-am privit la cele 40 de kilograme ale rivalei, copilul nu slăbea din plâns în fundul apartamentului.
Bună ziua, Eugenia. Mihail nu-i aici, a plecat de la noi acum două săptămâni și nu știu unde. a icnit fata, prăbușită pe jos, plângând.
Mi-a dispărut tot avântul de ceartă. Aș fi vrut sa intru să liniștesc copilul nefericitei. Să îi spun: Ţi-ai dorit, du-l, acum duci și povara, draga mea! Da, era momentul să “înfing” vorba asta. Și s-o privesc rece, disprețuitor. Aveam acest drept.
Băiatul era uscat de plâns, ochii umflați, pe frunte îi pulsa o venă, vocea răgușită. Clar, era flămând. Băiețelul țipa de foame și nimeni nu-i dădea nimic, căci mama lui stătea pe jos, plângând de rupe.
Cum deschideam dulapurile goale de la bucătărie, cum răscoleam frigiderul fără niciun folos, am amintit cu greu. Am găsit pe masa din bucătărie o foaie cu o frază neterminată: Rog… în cazul….
Fata aceea își plângea soarta, spunându-mi ca unei prietene că n-are unde merge, trebuie să părăsească chiria în câteva zile, laptele i s-a oprit, Mihail a dispărut, bani n-avea. Îi era rușine, îi părea rău, cerea iertare. Ba chiar mă ruga să o lovesc, dacă e nevoie. Și copilul ei e Pavel, să nu-l uit, cu orice preț. Pavel era cu 9 zile mai mare decât Igor al meu.
Am plecat spre casă în grabă Igor avea să ceară sânul în jumătate de oră. Să plec nu mi-a fost ușor: cu două plase pline cu ajutoare pentru Oksana, pe ea am târât-o după mine, ținându-l la piept pe Pavel, sătulul. Mă gândeam unde să mai încropesc două paturi.
După trei ani, am petrecut la nunta Oxanei, după alți patru la a Eugeniei. Soțul Eugeniei nu suportă șosetele albe, consideră că viața trebuie trăită colorat și-și adoră soția, fiul și cele două fete ale lor. Oxana e acum mama a patru băieți și soțul ei nu se lasă, tot speră la o fatăUneori, când ne adunăm la aceeași masă, Eugenia și Oxana schimbă din priviri un zâmbet tăcut pe care doar ele îl înțeleg. Copiii aleargă prin curte, Igor și Pavel frați, nu după sânge, ci după felul în care s-au crescut unul pe altul în joacă, sub soarele blând al amintirilor care nu dor, ci doar așază liniște peste tot ce-a fost vreodată greu.
Și eu, uitându-mă la ele, mă gândesc că viața nu iartă pe nimeni fără câte o zgârietură, dar învață, pe fiecare, cum să coasă marginile rănilor cu răbdare, prietenie și, uneori, cu râs amar amestecat printre lacrimi.
La fiecare sărbătoare, bunicul vine cu povești noi și-o sacoșă de baloane, iar noi, femeile, ciocnim în tăcere paharele pentru băieți zburligiți cu nasuri grecești, pentru fete ca zâmbete de mazăre-ntr-un șirag și, mai ales, pentru curajul de a spune da iarăși, după ce-am spus gata.
Și dacă între noi plutește vreodată vreo umbră din trecut, o alungăm cu o glumă despre șosete albe, despre iubiri care nu se potrivesc cu detergentul, sau despre copii care nu au nevoie decât de un braț cald și o cană cu lapte.
Așa am învățat: o viață uimitoare nu-i cea fără răniri, ci aceea în care, oricât ar încerca albul sau negrul, noi alegem mereu să vopsim totul în culorile speranței.
Și n-am mai plâns, nici la bucurie, nici la tristețe, ci doar am râs cu poftă nouă, crescând împreună, în ciuda a tot ce putea fi altfel. Restul? Restul e numai poveste.
