Să-ți povestesc întâmplarea asta care parcă-i ruptă dintr-un film românesc, dar să vezi că s-a întâmplat unei prietene de-ale mele, Ilinca.
În seara aia, Ilinca abia se ținea pe picioare. Două ture una după alta la cafeneaua din campus, trei examene la administrarea afacerilor care-i băteau la ușă și abia dacă a apucat să doarmă câteva ore în ultimele două zile.
Când a ieșit din bibliotecă, pe la ora unsprezece, era atât de obosită încât a văzut o mașină neagră frumoasă lângă trotuar și a zis: Asta sigur e taxiul meu. Nici nu s-a uitat la număr, a deschis direct portiera din spate și s-a trântit pe banchetă.
Dar interiorul era cam prea fancy: piele moale, liniște totală și un parfum fin, scump de tot. Totuși, oboseala a trimis vigilența la culcare. A închis ochii numai pentru o clipă și a adormit buștean.
S-a trezit când a auzit o voce bărbătească, calmă, cu un zâmbet cam jucăuș:
Mereu folosiți mașinile altora ca să vă trageți sufletul sau am avut eu noroc în seara asta?
Ilinca a sărit ca arsă. Lângă ea, pe banchetă, stătea un bărbat la patru ace, ochi închiși la culoare, ușor amuzați, cu un zâmbet pe jumătate abia schițat.
Ați dormit vreo douăzeci de minute, spune el. Și ați și sforăit un pic.
S-a făcut stacojie la față. Se uită disperată la bord: ecrane tactile, lemn masiv, minibar încorporat.
Deci nu sunteți șoferul, bâiguie ea.
Nu. Eu sunt proprietarul. Mă cheamă Victor Popescu.
Numele nu-i spunea nimic atunci, dar felul în care vorbea nu lăsa loc de dubii: era un tip obișnuit cu puterea. Ilinca a înghițit în sec, și-a cerut grăbită scuze și a pus mâna pe clanță să iasă.
E târziu, zice el cu calm. Măcar lăsați-mă să vă duc acasă.
N-ar fi vrut, dar orașul noaptea nu prea te lasă să faci pe eroul. Mașina a pornit lin. Pe drum, au început să stea la povești: facultate, joburi prost plătite, oboseala pe care doar studenții o știu.
Nu merge așa, i-a zis el. Te consumi degeaba.
Lângă casa Ilincăi, la scara veche de pe strada Mihai Eminescu, Victor i-a făcut o propunere surprinzătoare:
Am nevoie de un asistent personal. Cineva care să-mi țină agenda și toate treburile la zi. Program flexibil, plată bună, mult mai bine decât turele la cafea.
Nu vreau milă, i-a răspuns ea tăios.
Nu-i milă. E o ofertă de muncă.
I-a dat o carte de vizită. Când a ajuns sus, colega de apartament a tresărit când a văzut numele Victor Popescu pe cartonaș: era unul dintre cei mai cunoscuți oameni de afaceri din România.
Trei zile s-a tot frământat Ilinca. Dar chiria neplătită și realitatea au fost mai persuasive decât orice dubii. L-a sunat.
Când poți începe? a întrebat el.
Mâine, i-a zis.
Casa lui era ca o vilă din filmele de la Cannes: spațiu deschis, geamuri mari, grădină cu trandafiri și lavandă. Salariul era de trei ori cât strângea ea la cafenea într-o lună de muncă. Dar Victor i-a arătat repede că nu era acolo din întâmplare.
Ești aici pentru că ai cap și organizare, i-a spus într-o zi. Am nevoie de oameni ca tine.
Din momentul ăla, totul s-a schimbat.
S-a lăsat dusă de val: i-a pus la punct întâlnirile, a eficientizat deplasările, a făcut ordine în tot haosul. Victor a început să-i dea tot mai multă încredere, iar respectul reciproc a crescut cu fiecare zi.
La un dineu, când Ilinca s-a simțit copleșită de privirile celor din jur, el i-a pus o mână ușoară pe spate doar un gest de sprijin. Exact atunci a simțit că relația lor începe să prindă altă nuanță.
După două luni, Ilinca a primit un e-mail: fusese acceptată într-un program internațional de schimb academic, cu bursă parțială.
Când pleci? a întrebat-o.
Peste trei luni.
A rămas tăcut pentru o clipă.
Aș putea să-ți cer să rămâi. Dar n-aș mai respecta ambiția ta.
În seara în care a condus-o acasă, Victor i-a spus, pentru prima oară, uitându-se în ochii ei:
Te iubesc.
Și eu te iubesc, i-a răspuns ea.
Atunci pleacă și fă-ți drumul tău. Vreau să fii puternică, nu dependentă de mine.
Un an a trecut ca o boare. Când s-a întors, Ilinca l-a văzut singur în aeroport, fără bodyguarzi, fără gălăgie.
Sper că de data asta ai verificat numărul mașinii, a glumit el.
Acum am grijă.
I-a luat valiza din mână.
Am cumpărat un apartament în inima Bucureștiului.
Ilinca a încremenit.
Pentru noi doi.
S-a pus în genunchi, direct pe peron, fără nimeni în jur.
Ilinca Marinescu, vrei să ne clădim viitorul împreună?
Da.
Azi a terminat facultatea și și-a deschis propriul cabinet de consultanță. El conduce mai departe imperiul lui, dar de acum sunt parteneri și la muncă, și în viață.
Uneori, când intră în mașina lui, obosită după o zi lungă, îi zâmbește.
Să verific numărul? o întreabă el râzând.
Dacă ești tu la volan, pot să adorm și fără griji, îi spune ea.
Și acum nu mai e o greșeală. E alegerea lor.
