Scurt timp după ce și-a luat rămas bun de la tatăl ei, într-o dimineață, în ceață de semisomn, a alergat agitată printr-un labirint de coridoare necunoscute. Fugea undeva, deși nu-și amintea nimic, știa doar că avea nevoie disperată de un telefon. Chiar avea mare nevoie.
Era vară, iar prietenele Ana și Mihaela s-au dus la mare pentru o vacanță mult așteptată. Camera lor era mică, dar foarte aproape de plajă. Întreaga zi stăteau la soare, pielea lor devenise deja arămie, iar dorința de a se bronza și a se lăsa pe nisip creștea tot mai mult. La amiază, soarele ardea nemilos, totul în jur fierbea, chiar și aerul. Era ca într-o saună. Cu greu puteai respira.
– Nu mai suport! – spuse Ana ridicându-se de pe prosop. – Hai să mergem undeva. E atât de cald aici că în curând ne transformăm în covrigei.
– Sunt de acord – răspunse Mihaela și propuse: – Hai să mergem la o cafenea. Acolo e răcoare și putem mânca ceva, că e ora prânzului.
Prietenele s-au îndreptat spre o cafenea locală, unde puteau să stea la umbră și să savureze o gustare delicioasă. O coadă lungă de oameni ca ele aștepta acolo.
Ana și-a acoperit capul cu o carte, ferindu-l de soarele arzător. Din nefericire, și-a uitat pălăria acasă și acum îngusta ochii.
– Ești în regulă? – întrebă Mihaela. – Mă duc să iau niște înghețată. Ne mai răcorim puțin.
– Să vin cu tine? – propuse Ana.
– Oh, nu! – refuză categoric Mihaela. – Uită-te câți oameni sunt. Ne vor lua locul, stai aici!
Mihaela s-a îndepărtat, iar Ana se simțea plictisită. Stătea lângă clădirea din beton încinsă în soarele dogoritor. Coadată nu se mișca, și ea și-a închis ochii.
Auzi un sunet încet și simți cum totul din capul ei se estompează. Se afla departe, pe mare. Țărmul nu mai era vizibil. Plutea pe apă, doar că apa nu era sărată, ceea ce era ciudat. A sorbit câteva picături și imediat s-a simțit mai bine. Pe cer era un curcubeu imens și prietenos, iar apa strălucea ca o pereche de ochelari dintr-un caleidoscop. Totul era foarte frumos în jur. O ușurime ca un fulg plutind pe valuri și o fericire… Oameni mergeau pe curcubeu. Printre ei, l-a recunoscut pe tatăl ei care a murit acum un an. Se întoarse către ea și îi făcea semn cu zâmbetul pe buze.
Deodată a auzit niște voci de deasupra.
– Aici, aici! – strigau cu toții. – Dă mâna! Ridică asta.
Multe mâini o apucaseră și o trăgeau pe Ana spre o barcă. Era obosită, nu voia să fie în barcă, iar vocile deveneau din ce în ce mai clare, predominând cele feminine.
– Cine are amoniac? – nu se linișteau. – Dați-i mai multă apă!
Ana și-a revenit în simțuri, a deschis ochii.
– Uff, prietena mea dragă – spuse Mihaela eliberând un oftat de ușurare. – M-ai speriat tare! Mi-a fost teamă!
Ana era surprinsă și dezamăgită să vadă că se află pe veranda cafenelei, nu pe mare.
– Ai suferit un insolație, dragă! – spuse prietena ei, mulțumind celor din jur pentru ajutor. – Of, ți-am zis să iei pălăria, ți-am zis! Și tu: “Da, bine!”, iar acum uite-te!
Oamenii plecaseră.
– Mihaelo – spuse Ana cu gândul departe. – L-am văzut pe tata acolo. Aproape un an a trecut de când nu mai este, dar el a rămas tânăr.
Cele două fete au intrat în cafenea și s-au așezat la o masă. Ana se gândea în continuare la întâlnirea asta neașteptată cu tatăl ei.
Scurt timp după ce și-a luat rămas bun de la tatăl ei, într-o dimineață, în ceață de semisomn, a alergat agitată printr-un labirint de coridoare necunoscute. Fugea undeva, deși nu-și amintea nimic, știa doar că avea nevoie disperată de un telefon. Chiar avea mare nevoie.
Ajunse într-o cameră necunoscută. Văzu un telefon vechi atârnat pe un perete, prăfuit și stricat. Se bucură enorm. A luat telefonul și a strigat:
– Alo! Alo!
– E bine, Ana, ce s-a întâmplat? – vocea drumului tatălui ei răsuna, – Calmează-te și povestește-mi. Te ajut cum pot.
Tatăl ei nu era prea vorbăreț în timpul vieții, iar când dorea să întrebe ceva, începea întotdeauna cu un simplu „Bine”. Fata era foarte bucuroasă să audă clar vocea tatălui ei cu toate intonațiile lui familiare. Povestise repede despre ea, despre mama ei, despre verișoara ei care, la trei zile după ce tatăl murise, și-a susținut lucrarea de licență. Sprijinul acestui moment s-a numărat printre dorințele tatălui ei, dar nu a fost să fie.
– Tată, îți vine să crezi – râdea ea. – Așa cum i-am promis, obținuse „zece”!
Apoi, ca un șoc, s-a oprit.
– Alo, tată! – striga ea la telefon. – Tată, tu nu mai ești! Cum e posibil să vorbești cu mine?
– Uneori – spuse tatăl. – Dacă îți dorești ceva suficient de mult, se poate întâmpla, draga mea, se poate întâmpla.
În viață, tatăl ei nu credea în mistere, era un materialist, dar acum părea să o încredințeze de altceva. S-a trezit și și-a amintit situația când stătea cu Mihaela în cafenea. Atunci privea spre locul în care curcubeul plutea deasupramării.
Iar acum… Nu poate să scape de impresia că tatăl ei este încă aproape de ea și o sprijină în fiecare zi.
