O să vă fac dispăruți! O să vedeți voi! – urla necontrolat cumnata mea.

-Ăi de mine, vă distrug pe toți! Veți dansa pe vârfuri! – striga furios nevasta fratelui meu.
-Dar de ce, Lora? Ți-am dat toți banii. Ce pretenții mai ai? – mama mea nu înțelegea de ce îi amenința cumnata.
-Unde scrie că mi-ai dat banii? Unde sunt martorii? O chitanță? Încă ne ești datoare mie și lui Alexandru pentru jumătate din apartament! – Lora stătea neclintită în ușa de la intrare.
-Uite ce, Lora. Du-te cu bine! Eu am fost martoră la predarea banilor. Te mulțumește? Și dă-i salutări frățiorului meu. Ar trebui să te potolească. Nu mai veni pe aici, – nu am putut să nu intervin în această situație tensionată. Mama era neajutorată.
-O să regretați, dar va fi târziu! Voi consulta un vrăjitor și vă voi blestema! – a strigat Lora plecând.
…Mama mea și a fratelui meu, după moartea tatălui, a vândut casa de la țară și s-a mutat la mine într-un apartament cu trei camere. Eu eram deja văduvă și îl creșteam pe fiul meu de cinci ani, Ionuț. Am primit-o pe mama cu mare plăcere.
-Vera, nu te superi dacă îi dau jumătate din banii obținuți din vânzarea casei lui Alex? Îl mănâncă de viu Lora, că nu-i gospodar și că nu întreține bine familia, – mama s-a uitat rugător la mine.
-Doamne, ce problemă, dă-i, desigur! E corect, – așa am considerat și eu.
…I-am invitat pe Alex și Lora la mine în vizită, i-am dat banii din mână în mână. Și acum, după doi ani, apare Lora cerând iarăși bani, amenințând și blestemând.
Am dat-o afară, am închis ușa și am uitat de Lora. Ani de zile nu am mai avut legături nici cu fratele meu, nici cu Lora. Parcă o pisică neagră ne trecuse printre. De atunci, ghinioanele s-au abătut peste noi ca un torent nesfârșit. Ne-am prăbușit în nenorociri. Cum se spune, vrei să fugi de necazuri și le găsești la mal.
Mama s-a îmbolnăvit, eu m-am îmbolnăvit de necunoscut, iar fiul meu Ionuț s-a acoperit de eczeme. Mereu aveam parte de probleme. În apartamentul nostru, impregnat de mirosul medicamentelor, totul se strica, cădea și se spărgea. Ceasurile de perete se opreau în miez de noapte. Eu, ofițer de poliție, a trebuit să ies la pensie anticipat. Cu toate că intenționam să lucrez până când nu mai era posibil. Trebuia să am grijă de mama imobilizată și să îmi tratez intens fiul. Banii parcă fugiseră de noi.
…Îmi amintesc că transformasem apartamentul meu într-o casă de violete: floarea aceasta se găsea peste tot. Le creșteam, le înmulțeam și le vindeam la piață. Aș putea spune că aceste flori mici ne-au salvat de datorii. Violetele se vindeau bine.
O dată pe an, veneau rudele noastre. Stăteau la noi o săptămână. Ne aduceau haine purtate, dar curate. Aduceau alimente: carne, paste, cereale, făină… Ne bucuram de toate. Rudele plecau și noi ne întorceam la probleme.
…Fără bani, boli, apatie.
Pentru a nu mă descuraja de necazuri și de gânduri apăsătoare, am amenajat o mică grădină de flori lângă scara blocului. Primăvara am semănat semințe de flori. Au răsărit plante simple: gura leului, mâțișor, gălbenele. Dar acesta era singurul meu izvor de inspirație.
Într-o zi, vecinul Mihai a trecut pe lângă mine, privindu-mi cu apreciere mica grădină:
-Bună ziua, vecină! Vă pot oferi niște bani pentru flori? Ca să cumpărați mai multe, să ne invidieze toți.
Am dat din umeri nesigură. Mihai mi-a pus banii în buzunarul halatului:
-Ia-i, draga noastră grădinăreasă! Nu te rușina. Faci frumusețe pentru toți.
M-am simțit încurajată și am cumpărat flori exotice, arbuști. Grădina mea a înflorit, punând în evidență frumusețea diverselor culori. Vecinii exclamau de admirație privind acest colț de rai.
Mihai se oprea mereu lângă grădină, privind cu drag:
-Doar unui om bun îi pot înflori așa florile.
Vecinul deseori mă bucura cu bomboane, ciocolată, înghețată:
-Asta pentru tine, Vero, pentru munca ta neobosită.
Eram, desigur, bucuroasă de atenția unui străin.
Anii treceau și câte puțin, lucrurile au început să meargă mai bine în casa noastră.
Mama, după ce s-a tratat, și-a revenit, a devenit mai veselă. Pielea fiului meu s-a curățat de eczeme. Dintr-o dată m-am simțit ca o femeie în dantelă albă. Doream să iubesc și să fiu iubită. Și nu mai conta vârsta toamnei vieții.
Ionuț, după ce a văzut suferința bunicii, a decis să devină doctor. A intrat ușor la facultatea de medicină. În paralel, lucra într-un spital. Curând, a început să asiste la operații. Treptat, vecinii veneau la Ionuț să le pună diagnostice, să le facă injecții, să le administreze perfuzii…
Ionuț a devenit reanimatolog.
Am făcut împreună cu Ionuț o renovare cosmetică în apartament. Ionuț și-a cumpărat o mașină second-hand. Se gândește să se căsătorească cu colega lui, Ina. Ea este cardiolog. Totul este bine și liniștit la noi.
Recent, m-a sunat Lora cu o voce răgușită:
-Salut, Vera. Poți să vii să mă vezi? Sunt în spital.
M-am deplasat la adresa indicată. Am intrat în salonul comun. Am găsit patul Lorei.
-Ce e cu tine, Lora? – am întrebat surprinsă de înfățișarea femeii bolnave. În ochii Lorei era goliciune.
-Uite cum a ajuns, Vera… Ne plimbam prin pădure cu soțul meu. Am găsit în iarbă un craniu uman, l-am adus acasă. L-am curățat, l-am lacuit, și am făcut din el o scrumieră. Dar, după șase luni, fratele tău a murit în accident. Două luni mai târziu – fiul nostru a murit intoxicat în garaj. Băuse cu prietenii. Iar eu, uite, sunt bolnavă – am pneumonie. Doamne, de ce am adus craniul acasă? De acolo au început ghinioanele mele, – Lora plângea amar.
-Nu, Lora, totul a început când te-ai dus la vrăjitori și ghicitoare. Craniul e doar o consecință, – nu am putut să nu-i spun asta Lorei. Prea multe necazuri ne adusese în familie.
-Ai dreptate, Vera. Mă căiesc. Și v-am blestemat, și am aruncat necazuri asupra voastră. Furia mea s-a răspândit ca gudronul negru. Îmi este clar acum – m-am condamnat singură la singurătate. Iartă-mă. Hai să uităm de certurile prostești. În tinerețe aripile creșteau în spatele meu, dar acum acolo se află un bumerang. Îi simt arsura, – Lora tăcu și se cufundă în gânduri.
I-am spus totul lui Ionuț. Nu a rămas indiferent:
-Mama, să o transferăm pe mătușa Lora în spitalul meu. Îngrijirea va fi mai bună acolo. Totuși, nu e un străin.
-Bine, fiule, – am iertat-o complet pe Lora. Și trebuie să ne gândim și la ea. A rămas singură să-și poarte poverile. A pierdut atât fiul, cât și soțul.
… Mihai mi-a propus să ne unim destinele. Locuia un etaj mai sus.
-Vero, vrei să vii la mine? Va fi mai distractiv să ne petrecem timpul împreună. Tu ești văduvă, eu sunt văduv. Vom avea despre ce vorbi. Accepți?
-Da, Mihai, – nu-mi venea să cred în acest fericire neașteptată. A căzut din cer, mi-a încălzit sufletul și a strălucit.
Mama s-a bucurat pentru mine:
-Vezi, Vero, destinul tău era aproape, s-a apropiat treptat de tine, te-a studiat. Ai meritat această fericire.
Lora își revine rapid, vrea să ne viziteze. Să o invit? Mă voi consulta cu Ionuț și Mihai…